Ioan Es. Pop
Cine ar trebui să cadă pentru ca lucrurile să rămână cât de cât la locul lor?
Mi s-a părut că într-o dimineaţă de octombrie te-am zărit pe un peron al Gării de Nord, dar erai oare tu, de vreme ce nu ne-am întâlnit vreodată? Dacă erai tu, de ce n-ai înclinat măcar capul? Era prea dimineaţă? Sau te treziseşi atât de devreme doar pentru a-ţi dovedi că, atunci când te vezi pe jumătate, arunci o umbră mult mai mare decât la amiază, deşi soarele încă n-a răsărit?
Mă mai urmăreşti? Mai poţi citi înainte de plecare acest text? Te-am ales în aşa fel încât să nu mă poţi iubi şi să nu mă poţi apăra.
Iată textul. L-am adus pentru tine din viitor. Dintr-o carte a fricii pe care o pregătesc şi pentru tine:
„ei merg din răsputeri către trecut,
pentru că într-o zi acolo va fi viitorul.
trupul lor se reacoperă cu solzi şi pene.
membrele se alungesc şi fac gheare.
printre fulgere dese ca spicele, tatăl
se înteţeşte duşmănos şi greoi.
vite sau poate melci mari cât casa
rup aerul gros şi îşi fac loc
în cealaltă lume, smulgând din orizont
hălci mari de spaţiu. lumea e-n scădere.
acum sunt pregătiţi. cerul pe sub care trec
e atât de scund, că li se freacă de ceafă,
ca tavanul unei peşteri înguste.
aici, toate sunt aproape lipite unele de altele.
nimeni n-a despărţit încă lucrurile de fiinţă.
interiorul se micşorează în cei ce rămân pe drum.
mişcarea se adânceşte-n nemişcare.
acum, cel care a întreţinut o viaţă întreagă
sufletul ca pe un lucru de preţ
îşi dă seama cât de blestemat a fost.
odată trupul bine înşurubat în tunel
şi fiinţa în începuturi, persoana a dispărut.
mai departe nu se poate înainta. geamul eului s-a spart.
prin el însă, cu ochii larg deschişi,
se uită stăruitor orbul care i-a îndreptat într-acolo.”
