Ioan Es. Pop
Nu mă cunoşti. Nici eu pe tine. Ştiu doar că, prin această conexiune, tu mă poţi şi pândi, şi citi. Nu şi eu pe tine, cel puţin deocamdată.
Poate că ştii, dar poate că încă nu ştii ce înseamnă să decazi atât de mult, încât să nu mai poţi cere iertare. Cine coboară mai jos de atât nu mai e nici om, nici neom. Acolo e atât de mult zbucium, încât forma nu mai poate fi desprinsă de neformă. Acolo toate aleargă în toate direcţiile, cu atâta repeziciune încât stau pe loc.
Deci nu mă urma dacă toate astea nu-ţi spun nimic.
Dar, dacă da, ia-o-ncet: acest fel de nemişcare e tatăl oricărei mişcări.
Gata! Deocamdată-i de ajuns. Nu lua în seamă nici direcţia şi nici sensul. La următorul pas, ele se fac una şi apoi dispar.
Ştiu, încă nu ţi-am vorbit nimic despre muzeu*. Locuieşte în mine tot aşa cum locuiesc şi eu în el. Înainte de a înţelege încotro te va conduce labirintul lui, citeşte cele ce urmează:
“zi cu stele, ger cu neguri, hai, iubită, la primblare.
caii muşc-a lor zăbale într-o rece nemişcare.
săniuţa, cuib de iarnă, e prea strâmtă pentru doi,
dar, acolo unde mergem, noi de-aici nu vom fi noi.
printr-un geam îngust de gheaţă strecura-ne-vom în veac,
vom vâsli spre începuturi ca înspre un fund de sac,
unde timpul şade încă ghem şi nedesfăşurat,
iar de moarte nu se ştie, căci nici viaţă n-a viat.
sau vrei poate să întoarcem, s-o luăm spre viitor?
să vedem cum toate cele ce ne înconjoară mor?
să urcăm, bătrâni şi singuri, în caleşti fără de cai
ş-apoi să ne folosească veacul cela drept cobai?
aid’ mai bine iar în casă, că-n troiene nu-i cărare.
ferecaţi în lumea mică şi feriţi de lumea mare,
ne vom face fraţi cu cariul, ucigaş fără simbrie,
şi vom ronţăi cu dânsul largi bucăţi de vecinicie.”
Peste două săptămâni, s-ar putea să chiar pornim. Ar fi fost bine să fie iarnă, ca să călătorim cu sania, dar nici caleaşca nu-i de ici, de colo. De ce nu cu automobilul?, o să-ntrebi. Simplu: pentru că nu mergem spre viitor.
Titlul rubricii ținute de Ioan Es. Pop este „Muzeul lăuntric” (n.r.)
Foto: Ioan Stoienică
