Șah și dame

La cîțiva ani după ce își storsese imaginația și memoria în povești care acoperiseră 1001 de nopți, Șeherezada se afla bine-mersi în pat alături de regele Șahriar, cînd se trezi că el o roagă să-i spună o poveste. S-a mirat cadîna pentru că regele nu-i mai ceruse asta, fiind sătul de cît o ascultase, atîtea și atitea nopți. Cum însă nu se putea să se împotrivească regelui și stăpînului ei și cum nici cu alte lucruri n-o mai îmbiase demult Șahriar, căci avea totuși o vîrstă, începu să scotocească printre amintiri. Ar fi putut să-i spună o poveste pe care i-o mai spusese, doar Șahriar nu excela prin memorie, dar s-ar fi simtit micșorată față de ea însăși. Se așeză deci mai bine între perne și, cînd regele îi ceru să înceapă odată, ea răspunse:

-Ascult și mă supun.

Apoi inspiră adînc și zise:

– Se povestește, o, rege, dar Allah este mai știutor și mai întelept, că într-o țară depărtată domnea un tiran aspru și ursuz. El se credea foarte inteligent și, cînd poporul se plîngea de rautatea lui, spunea:

– Să mulțumească lui Allah și Profetului că măcar au parte de un tiran luminat.

Iar țara peste care domnea era foarte bogată în grîne că altfel ar fi fost și mai rău de supușii acelui rege.

Autocratul se plictisea însă și își învinuia sfetnicii că nici una dintre distracțiile rînduite pentru el nu are nivelul intelectual destul de înalt să-l mulțumească. Giumbușlucurile acrobaților și dansurile din buric le găsea triviale, sporturile și vînătoarea i se păreau niște amuzamente bădărănești, iar teatrul o petrecere doar pentru vulg. De citit nu se învrednicea pentru că, zicea, citise totul și oricum nici o carte nu spunea mai mult decît Coranul. Și aici avea desigur dreptate.

Se dădu deci sfoară în țară și în alte tari că oricine avea să născocească o distracție destul de înaltă pentru gîndirea suveranului va fi răsplătit regește.

Veniră la serai diferiți panglicari cu tot felul de copilării. Păsări mecanice care cîntau și zburau, oșteni de plumb, evantaie cu pedale, zaruri măsluite și altele. Toate fură respinse de rege ca deosebit de enervante.

Într-o zi însă aparu un bătrîn care părea ultimul om ce a înaltat vreodată rugi către Ziditor. Îl salută smerit pe rege urîndu-i ca Allah să fie alături și împrejurul său. Apoi îi propuse un nou joc. La acestea, stăpînitorul îi reaminti versurile poetului:

Cînd s-au înfățișat privirii mele

Fruntași de seamă jalea să-mi gonească,

Nu pot să cred că leacul la belele

Un cerșetor va fi să mi-l găsească.

Zdrențărosul ascultă, deși strîmbînd din nas la ritmul imperfect și rima cam săracă, apoi recită scurt următoarele:

Învelișul nu-i nimica !

Bei vinul, nu rozi ulcica !

Auzind acest distih, nu prea pătruns de respect, despotul îndreptă spinarea și-l dojeni pe moșneag cu un catren dintr-un poem bătrînesc:

Cînd lemnul doagei nu este de soi,

Ușor se strică vinul din butoi.

Și pe inel de cositor nu-i bine

Să strici învăpăiatele rubine.

Regele observă cu necaz că versurile acestea îi plăcuseră și mai puțin bătrînului. Probabil, își zise, și avea dreptate, nenorocitul considera că ultimele stihuri nu fac decît să repete mai prost morala primelor două. Dar el nu știe că așa obișnuiau cîndva poeții să accentueze o idee?

Din fericire pentru capul lui, cerșetorul sau ce-o fi fost se abținu să mai replice iar regele, fără să se mai întindă la citate, îl pofti să-i arate despre ce era vorba.

Atunci bătrînul scoase din traistă două bucăți de lemn care, puse alături pe latura lor lungă, închipuiau un pătrat. Pătratul era împărțit în 144 de careuri astfel încît să se formeze douăsprezece rînduri și douăsprezece coloane. Aceste careuri erau colorate meșteșugit, alternativ, în alb, negru și roșu. Culorile erau astfel dispuse, încît pe diagonale venea aceeași culoare. Astfel, din colțul stîng de jos ajungeai în cel drept de sus mergînd numai pe alb, iar pe cealaltă diagonală, numai pe roșu.

Începutul păru regelui promițător, dar asta nu fu nimic față de ce urma. Călătorul scoase dintr-un săculeț de pînză nu mai puțin de o sută de figurine pe care le rîndui pe tabla de joc. Patruzeci și opt dintre ele erau albe și le alinie ca pe o armată pe primele două rînduri dinspre rege. Alte patruzeci și opt erau identice, dar negre. Pe acestea le puse spre sine. Mai erau patru figuri înalte, roșii, pe care le puse tocmai în mijlocul careului. Simetria era perfectă și fiecare figură ocupa un pătrățel.

Stăpînitorul nu numai că rămase cu gura căscată, dar îngenunche lîngă tablă ca să vadă mai bine. Apoi ceru să i se explice pe dată regulile acestui joc care se arăta minunat între toate născocite cu voia lui Allah de oameni.

Bătrînul, care era și inventatorul jocului, surîse cu plăcere. Îi spuse că legile după care se desfășoară o partidă sînt nespus de simple. La el în sat, unde îl răspîndise, jucau și copiii, iar unii dintre ei deja îl învingeau și pe el. Dar, se grabi să adauge, deși cu reguli ușoare, strategiile sînt practic infinite.

El îi desluși regelui că unul dintre combatanți conduce o armată neagră, celălalt una albă, mutînd pe rînd fiecare cîte două piese. Oricare dintre cei doi poate muta și cîte o piesă roșie, neutră, pentru a-l împiedica pe celălalt. Aceste piese însă nu pot fi capturate. El zise că fiecare armată are cîte doisprezece soldați. Apoi vin cîte două turnuri, doi călareți, doi ofițeri, doi arcași și doi mareșali. În sfirșit, regele și regina fiecărei tabere. Fiecare piesă are felul ei de a se mișca.

Încîntat de cele aflate, suveranul dori să joace pe loc o partidă. Cum era ager la minte, deprinse repede mișcările și începu să mîne în luptă oastea albă cu mult elan. Numai că adversarul lui, deși se gîndea mai mult, muta mai bine și, la fiecare două mișcări ale strălucitului potrivnic făcea două mișcări năucitoare care secerau oștenii albi. Foarte repede, mareșalii și turnurile regelui căzură. Inventatorul cîștiga teren și în curînd blocă regele augustului adversar, învingînd.

Regele fu prins de joc, cu atît mai mult cu cît se încăpățîna să cîștige. Uneori, partenerul îl oprea și-i explica de ce mișcările lui nu sînt cele mai bune. Pînă la urmă, însă, tot îl biruia. Slăvitul om uită de treburile țării, de dregători și neveste și jucă jocul cu pătrățele pîna cînd, la miezul nopții, răpus de oboseală, porunci să se rînduiască pentru umilul moșneag apartamentul marilor soli, să fie îmbăiat și ospătat, ca a doua zi să poată relua bătălia cu figurine.

Se spune, dar Allah trebuie să știe mai bine, căci el este măsura tuturor întîmplărilor petrecute și nepetrecute, că regele și oaspetele său au jucat o lună încheiată zi de zi, oprindu-se doar cît le trebuia să mănînce, să doarmă și să se roage lui Allah și Profetului său. După acest răstimp, cîrmuitorul luase unele hotărîri de seamă. În primul rînd, jocul se va numi “Jocul regelui” în semn de prețuire pentru marea lui frumusețe. I se va zice deci, în limba dreptcredincioșilor, „Șah”. Apoi porunci să se facă mai multe table și figurine, din materialele cele mai minunate, și toți cei de la curte și comandanții militari să-l învețe și să-l practice ca să-și ascută mintea. Cei mai mulți sfetnici se puseră degrabă pe învățat întrucît era de presupus că în scurtă vreme numirile în slujbe vor depinde de abilitatea în mutarea pieselor.

După această primă lună, inventatorul jocului care acum arăta ca orice vizir, atît de scump era îmbrăcat și așa de semeț se ținea, îl dovedise pe rege de 432 de ori. Iar celălalt pe el – niciodată. Acum regele juca mai puțin. În schimb, se organizau întreceri între sfetnici pe care el și descoperitorul le prezidau cu atenție.

Încet-încet, conducătorul îl convinse pe învățător că jocul e prea complicat și de aceea vizirii îl joacă lamentabil. El îl convinse ca părțile să facă pe rînd doar o mutare, nu două și să desființeze piesele roșii neutre. Ca să-i facă pe plac, bătrînul se învoi.

Astfel, regele începu să se apropie de maestrul său. Deși pierdea cu regularitate, era mai greu de învins. Ba chiar unii curteni începuseră să miște, spre mulțumirea regelui.

După încă vreo lună-două, marele vizir, care nu vedea cu ochi buni influența necunoscutului pe lîngă rege veni și-i spuse stăpînului său că jocul mai trebuie simplificat. Regele îl luă deoparte pe străin și cîteva ore lungi nu-i mai văzu nimeni. Ce-au vorbit între ei nu știe altul decît numai Allah, fie cu el binecuvîntarea în veci. Se știe însă că regele dădu un decret prin care tabla era văduvită de pătratele roșii, iar latura redusă la zece pătrate, albe și negre, alternativ. Astfel, din piese dispăreau cîte doi oșteni și cei doi arcași de fiecare parte.

Mai trecu o vreme. Regele făcea minunate progrese. Chiar și sutașii jucau acum acceptabil. Doar pe magistru încă nu-l răzbise nimeni.

Atunci, o seamă de generali și prinți se înfățișară în audiență la rege. Ei spuneau că, datorită ocupării mărimilor țării cu șahul, treburile se duc de rîpă. De asemenea, poporul nu vede cu ochi buni un joc de la care este exclus. Ei propuneau, pentru scurtarea partidelor și simplitatea raționamentelor, să se reducă tabla la opt pe opt pătrate, numărul pieselor scăzînd la treizeci și două cu totul.

Marele conducător nu avu ce face. Argumentele erau foarte puternice. Îl luă cu binișorul pe șahist și-l rugă să accepte schimbarea regulilor, citîndu-i din belșug catrene și terține pilduitoare, pe care, o, rege, eu nu ți le mai reproduc.

Uimitorul bătrîn se supără foarte tare. El spuse că, dacă-i așa, el își cere simbria și se duce în lume și poate alți puternici regi îi vor aprecia mai bine jocul, iar în țara aceasta n-aveau decît să joace cum vor, spre rușinea lor. Și se va spune că sînt slabi de minte, căci unii joacă precum bărbații întregi, iar ei ca și copiii.

Asemenea lucru nu era pe placul sinistrului tiran care, deodată, reveni la intoleranța și cruzimea obișnuite. El ordonă să se ardă imediat toate tablele de șah și figurinele și să se facă pe loc noi accesorii în chipul arătat. Și să se instituie pedeapsa cu moartea pentru oricine l-ar juca după regulile vechi. Apoi porunci ca nemernicului inventator să i se taie capul ceea ce, spre satisfacția întregii curți, se petrecu imediat. Slujbașii regelui răspîndiră zvonul că regele voise să-l răsplătească mărinimos pe moșneag, dar el, viclean și făcînd pe modestul, ceruse să i se acopere tabla de șah cu boabe de grîu, exponențial, pătrat cu pătrat, după un calcul care ar fi ruinat recoltele regatului. De aceea i se tăiase capul.

Astfel, o, rege și stăpîne, șahul s-a raspîndit în lume cum îl știm și azi, adică în chip greșit. Căci, pare-se, înțeleptul lui inventator l-a blestemat pe rege înainte să-i zboare țeasta, ca jocul ciuntit de el să ducă, pe măsură ce îl înveți mai bine, la tot mai multe jocuri nedecise. Așa a apărut și s-a lățit “remiza”, moartea șahului, care în vechea alcătuire a jocului era de neconceput.

Se mai povestește că regele a înțeles repede că greșise dar, la prima tentativă de a mări din nou tabla și numărul pieselor, au izbucnit deodată o răscoală și un complot care, în nici trei zile, l-au azvîrlit cît colo de pe tron și l-au înfipt cu dosul într-o țeapă. Se poate să fi fost așa, dar, nici vorbă, Allah este mai bine cunoscător a tot ce-a mai urmat.

Aceasta este, o, soț și stăpîn al meu, povestea adevărată a jocului de șah. Dar ea, zise Șeherezada, căreia îi venise iar chef de pălăvrăgeală, nu e mai minunată decît cea a jocului de dame.

Rostind aceste vorbe, Seherezada își aruncă privirea spre Șahriar și observă că el adormise adînc. Iar ea, atunci, îmbufnată, îi întoarse spatele și tăcu. De aceea povestea jocului de dame nu a ajuns pîna la noi.

(sursa foto: sahturceni.wordpress.com)