Horia Gârbea 
Amu’, cică era odată într-un sat, în vremuri grele de tranziţie, un om grozav de leneş. De leneş ce era, nici îmbucătura din gură nu şi-o mesteca. La televizor nu se uita, politică nu făcea, în sindicat nu era înscris, iar de citit, citea numai reviste de-alea cu muieri dezbrăcate, dar şi alea destul de rar.
Oamenii din oraşul lui, care era o capitală îndepărtată, de prin sud-est, se mirau din ce trăieşte. Dar se vede treaba că leneşul avea proprietăţi care-i rentau, bani puşi prin bănci, că, fără să muncească, o ducea bine, ba îi mai punea pe alţii să muncească pentru el.
Leneşul le stătea în gît vecinilor şi-i necăjea ca un castravete în dos. L-au reclamat ei la fisc, dar leneşul plătise impozitele, la poliţie şi parchet, dar leneşul a scăpat sub cuvînt că legea împotriva lenei încă nu se votase. I-au trimis scrisori de ameninţare, dar leneşul avea o zi de lene totală şi s-a şters cu ele undeva, fără să le mai citească.
Atunci s-au hotărît să-l spînzure că, ziceau ei, să nu mai dea pildă de lenevie şi altora. S-au ales vreo doi, doisprezece, douăzeci şi s-au dus la casa leneşului, l-au umflat pe sus, l-au pus într-un camion, că n-aveau car cu boi, şi hai cu dînsul la locul de spînzurătoare.
Pe drum, se întîlnesc ei cu un Mercedes, condus de un şofer, în care era, în spate, o cucoană. Cucoana, văzînd camionul şi leneşul întrebă cu milă:
– Oameni buni, se vede că omul cel din camion e bolnav şi-l duceţi la vreo doftoroaie, undeva, sau la vrăjitoare, că la spitale în ziua de azi, slabă nădejde.
– Ba nu, cucoană. Să ierte cinstita faţa dumneavoastră, ce frumos machiată este, dar aista-i un leneş fără pereche şi-l ducem la spînzurătoare să curăţim societatea de un trîndav. Uitaţi, şi acum, că îl spînzurăm, zace nemişcat şi citeşte reviste dintre acelea de nici nu le putem pronunţa numele.
– Alei! Oameni buni! zise cucoana înfiorîndu-se. E păcat să moară, că pare încă în putere. Mai bine urcaţi-l colea, lîngă mine, în Mercedesul meu, să-l duc la moşie la mine. Eu am acolo o cămară plină de posmagi rămaşi din vechiul regim şi nişte icre negre, ia, aşa, pentru împrejurări grele, Doamne fereşte. Și, de, creştini sîntem. A mînca şi el posmagi cu caviar pe lîngă casa mea. Dă, sîntem datori a ne ajuta unii pe alţii.
– I-auzi, măi leneşule, ce zice cucoana! spuseră oamenii. Îţi dă adăpost şi posmagi, să tot trăieşti, să nu mai mori. Hai, spune: vrei la dînsa pe posmagi şi icre negre sau la spînzurătoare? Alege liber, că sîntem în democraţie.
La care leneşul zise atunci cu jumătate de gură:
– Dar muieţi-s posmagii, cucoană?
– Vai de mine, zise ea. Nu-s muieţi! Muieţi-ţi trebuie ţie? Altfel nu poţi?
– Ba, răspunse leneşul, dacă nu-s muie-ţi, mai bine să mă spînzure.
– Ehei, oftă cucoana atunci, multe păcate-mi fac eu cu tine, leneşule. Dar, decît să merg în iad că am lăsat să te spînzure, mai bine i-oi muia eu, arză-i focul de posmagi.
Oamenii îl urcară pe leneş în spatele limuzinei, lîngă cucoană şi plecară mulţumiţi c-au scăpat de el. Iar cucoana zise, pipăind mijlocul leneşului:
– Să te văd acum, leneşule, cum ţi-ai plăti cei posmagi muieţi!
Dar leneşul era tare de virtute, de, ca omul nemuncit. Încît cucoana zise şoferului:
– Mînă înainte şi să nu te uiţi îndărăt.
Și cum e Mercedesul lat în spate, îşi făcu loc cucoana pe lîngă leneş, aşa ca o păsărică în cuibul ei. Și merseră înainte zile după zile şi poate că mai merg şi acum dacă nu s-o fi terminat benzina.
