Enigme în orașul nostru (3)

Anii au trecut. Îmi plăcea să călătoresc și uneori chiar aveam ocazia s-o fac. Spre primăvară, cum zice clasicul, “plecările acestea fură din ce mai dese, șederile mai lungi”. Mă oploșisem o vreme pe lîngă Bergamo. Sîmbăta și duminica, dacă nu plecam în plimbări mai îndelungate, urcam cu micul funicular în Città Alta și-apoi mai sus, hăt, la Colle Aperto unde era un aer bun și se deschidea priveliște largă spre cîmpia lombardă și în spate, mai rar, ce-i drept, se despuiau de ceață Alpii. Dinspre Orio și Serio se ridica aburul primăverii abia mijite, că trecuse binișor de San Valentino, se terminase și Carnavalul.

Într-o sîmbătă, pe vreme cam închisă, cum mă plimbam ca un străin singuratic ce eram pe promenada ce ținea de la Poarta Sfîntului Augustin pînă la intrarea propriu-zisă în Cetate, s-a pornit ploaia. Știam că n-o să țină și am grăbit pasul urcînd o străduță bolovănoasă spre Piața Veche. O stradă îngustă ca un tunel și cenușie de te făcea să înțelegi gîndurile pesimiste ale bietului Donizetti care, nici vorbă, se va fi preumblat și el tot pe-acolo.

La capătul stradelei se deschidea o piațetă minusculă. La colț era o cafenea micuță și alături, pe frontonul unei case vechi, un blazon frumos, săpat în piatră, care mi-a atras atenția. Scutul avea un singur cîmp pe care stătea falnic leul venet înconjurat de patru turnuri mici crenelate. Deasupra un coif închis din care se învolburau patru lambrechini, cîte doi spre fiece parte. Nu se zărea nici o deviză. Blazon războinic de condotier venețian, nu mai încăpea vorbă. Am stat să mă uit cîteva clipe la el, apoi am intrat în cafenea. Ploaia avea să se oprească în curînd, știam bine. Tocmai răstimpul să iau o cafea, poate un “coretto”, că mă cam pătrunsese răcoarea, și să mă uit prin ziar. Cum mă molipsisem de zgîrcenia lombardă, mulțumeam soartei că-mi scosese în cale cafeneaua asta dosnică. Altminteri, în Piața Veche, la picioarele turnului (Campanone), m-ar fi costat dublu că, de, era loc turistic.

În local nu erau decît femeia de la bar, mai mult ca sigur și patroană, și un bătrîn cu pipă care citea “Gazzetta dello Sport”. Cum stăteam la masă, cu cafeaua în față, cînd să-mi aprind țigara, omul a coborît ziarul ca să întoarcă o pagină. Am rămas prostit, cu țigara într-o mînă, și bricheta în alta. Era Felix Panaitescu. Nu era una dintre acele asemănări care te fac să te înșeli, era chiar el în persoană. Mă privea cu aerul său calm dintotdeauna.

Rămăsesem cu ochii la el, în chipul cel mai nepoliticos, și, desigur, m-a întrebat din priviri ce s-a întîmplat. M-am scuzat, i-am spus că sînt străin și că seamănă foarte bine cu un domn pe care îl cunosc dar pe care nu mă așteptam să-l întîlnesc aici. Nu i-am spus că acela murise cu ani în urmă.

– Aha, sînteți străin, a zis el. Sînteți spaniol?

– Nu, dar de ce?

– Aveți accent spaniol.

I-am explicat că sînt român. Pînă și timbrul vocii era al lui Felix Panaitescu. Iar accentul îi era bergamasc.

– Am trăit o vreme în Spania. Dacă vă convine mai mult, putem vorbi în spaniolă.

Probabil remarcase vreo greșeală în frazele mele. M-am scuzat că spaniola îmi este încă și mai rea. A lăsat ziarul și a început să converseze. Mi-a spus că strămoșii lui au fost venețieni, dar familia stă la Bergamo de la fondarea orașului. El locuia chiar alături.

– În casa aceea cu blazon frumos ? am întrebat.

A confirmat cu mîndrie. Strămoșii lui fuseseră niște războinici profesioniști, fără ei, fără venețieni, Bergamo ar fi fost pierdut.

Am îndrăznit să-l întreb ce meserie are. Acum era pensionar, desigur. Dar studiase matematica. Fusese profesor de matematică.

Am mai schimbat fraze fără importanță, am aflat că ține cu Milan. M-a întrebat despre meserie, dacă îmi place orașul și altele. Spera că am văzut multe dintre comorile artistice ale Italiei de care era foarte mîndru. Arta, spunea, e un lucru extraordinar, iar italienii sînt mari artiști. Asta deoarece, explica el rîzînd, sînt foarte ardenți în dragoste.

– Pentru că să știi, zicea, fără dragoste nu există artă. Numai o femeie te poate face să creezi lucruri extraordinare.

Terminasem cafelele și eram năucit. Nu de grappa turnată în ceașcă, dar de întîmplare. Am ieșit împreună, ne-am luat rămas bun și el a intrat în casa cu blazon. Ploaia stătuse.

Cînd m-am întors acasă am căutat urmele, pe care le pierdusem, ale lui Felix Panaitescu. Din familie nu mai trăia nimeni din generația lui, nici din următoarea. Nici el, nici sora lui nu avuseseră copii. Am dat doar de nepoata unui văr care-l cunoscuse destul de bine, era ceva mai mare decît mine și, pe vremea cînd era elevă, nenea Felix o meditase la matematică.

Am întrebat-o dacă are știre de vreo legătură a stră-unchiului ei cu Italia. Mi-a spus că studiase matematica la Bologna, amănunt care mie îmi scăpase sau poate îl uitasem. Mi-a arătat două albume cu fotografii rămase de la el, i-am povestit și eu unele amintiri. Despre întîlnirea de la Bergamo nu i-am spus nimic.

Doamna regreta că după moartea lui Felix Panaitescu lucrurile fuseseră preluate de sora lui care la bătrînețe se cam scrîntise. Multe obiecte fuseseră înstrăinate de ea, bine că pozele nu interesaseră pe nimeni. Apoi bătrîna murise și amintirile lui Felix trecuseră în posesia nepoatei de văr, mama celei cu care discutam. În afară de albumele de familie, rămăseseră numai cîteva cărți, bijuterii mărunte și pendula.

Atunci am observat pendula, un ceas de perete foarte frumos, cu carcasă din lemn nobil. Cadranul avea cifre romane. Două greutăți de cupru și o limbă din același metal se zăreau în spatele unui cristal.

Deasupra cadranului, ca ornament, se afla, susținut de două figurine, un blazon sculptat tot în lemn. Scutul nu avea decît un singur cîmp pe care trona leul venet înconjurat de patru turnuri crenelate.

În vîrful scutului se vedea un coif închis din care coborau, în volute artistic-complicate, patru lambrechini, cîte doi spre fiece parte. Dedesubt, tot din lemn, firește, se desfășura o panglică pentru o deviză intarsiată cu litere aurii. Era în latinește. Am citit-o și mi-am promis îndată să o păstrez în minte drept cea mai prețioasă amintire lăsată de Felix Panaitescu. Tot atunci mi-am făgăduit mie însumi că voi ține acea deviză pentru mine și n-o voi mai spune niciodată nimănui. (Sfîrșit)

(sursa foto: cultural.bzi.ro)