Enigme în orașul nostru (2)

Tot astfel de istorii aflam de la Felix Panaitescu și mă miram că nu le pune pe hîrtie, mai ales că avea o deosebită înclinație pentru literatură. Îi arătam mostre din versurile mele naive. Nu aveam decît vreo 13-14 ani și bătrînul clătina din cap cu îndoială. La vremea aceea, ca și mult mai tîrziu de fapt, nu admiteam că experiența vieții poate hotărî asupra valorii scrisului. Domnul Felix încerca să mă convingă de contrariu, apăsînd asupra importanței experienței erotice:

– Mon cher, jeune ami, zicea, numai o femeie te va face să creezi extraordinar și, dacă în dumneata există flacăra asta, a talentului, numai atunci va izbucni și ai să afli de ea.

Neavînd pe nimeni, fostul avocat venea des pe la noi și, pentru că nu mă “înțelegea”, credeam eu, preferam să-i ascult doar poveștile pe care le spunea bunicului meu sau unor oaspeți. El ca și unchii și mătușile mele credeau cu tărie, ca pe un lucru de la sine înțeles, că, foarte curînd, comunismul se va prăbuși odată cu Uniunea Sovietică. Cei din generația părinților mei erau sceptici, iar uneori spuneau că tipii s-au ramolit. Viitorul le-a dat dreptate bătrînilor dar, din păcate, cam tîrziu. Mulți dintre ei au putut privi momentul acela doar de dincolo de granița dintre lumea asta și o alta, pe care nu ne-o putem închipui. Fie și numai pentru plăcerea lor de a vedea destrămarea “lagărului” aș vrea ca o astfel de lume să existe.

În ceea ce-l privește pe Felix Panaitescu, el nu se îndoia că, trecînd peste hotarul vieții pămîntești, spiritul rămîne în lume, “nu cum zic ăștia cu Marx al lor”. Argumentele lui erau convingătoare și se întemeiau pe experiență, după cum voi spune îndată.

Tînăr fiind, magistrat într-un oraș de la Dunăre, nenea Felix legase prietenie cu un inginer de-acolo, proprietar de întinse domenii. Era acela un becher ceva mai în vîrstă decît Felix, dar pus pe petreceri sănătoase, nelipsite de distincție. Se numea, dacă memoria nu mă înșală, Orest Pătrașcu. Cum la moșie avea puține distracții, își petrecea vremea mai mult prin tîrg, unde ținea casă mare și deschisă pentru oamenii de lume.

Ca și prietenul său Felix, el era puternic atras de științele oculte care nu se vulgarizaseră ca astăzi cînd “paranormalul” se ivește, cică, peste tot. Existența sufletului și-a lumii de dincolo era un subiect preferat în conversațiile lor. Într-o seară, în care voia să se culce mai devreme pentru că avea treabă a doua zi în zori, judecătorul Panaitescu a ieșit din biroul său și, în salon a dat peste Orest Pătrașcu de a cărui vizită nu fusese prevenit. El i-a spus că a trecut pe-acolo și, văzînd lumină, a intrat, doar pentru un minut. Voia numai așa, să-l vadă. S-a îndreptat imediat spre ieșire deși, din politețe, amicul voia să-l mai rețină.

– Nu, nu, plec ! a zis Oreste.

În prag s-a mai oprit o clipă și i-a spus:

– Să știi, Felix ! Am avut dreptate. A noastră va fi victoria.

Apoi a plecat fără să explice la ce victorie se referea.

Dimineața, Panaitescu s-a pomenit la ușa lui cu un comisar și cu procurorul. Ei i-au dat de știre că inginerul Orest Pătrașcu murise cu o seară înainte, la el la moșie. Pornise singur cu șareta tîrziu, în amurg, să doarmă acolo. Trebuia să verifice niște socoteli. În apropiere de conac, trecînd peste un podeț, calul se speriase, se vede treaba, și-l răsturnase. Căzînd în albia aproape secată, pe pietre, își rupsese gîtul. Dis de dimineață venise un băiat de la moșie să anunțe în oraș cumplitul accident. Moartea fiind fără bănuială, Felix și procurorul și-au dat aprobarea ca bietul lor prieten să fie înmormîntat.

Punînd faptele cap la cap, cu cercetarea atentă a orelor, Felix a tras încheierea că la ceasul cînd îl vizitase pe el, Orest era mort. Atunci abia și-a amintit că mai demult, într-una dintre interminabilele lor discuții, își promiseseră, mai mult în glumă, ca oricare dintre ei ar fi să treacă primul pragul, de va mai fi “ceva” dincolo, să-și înștiințeze prietenul. Astfel, spunea Panaitescu, regretatul lui camarad își ținuse făgăduiala. Peste ani el rememora această întîmplare cu elogii pentru tactul cu care inginerul îl vestise: fără să-l înspăimînte, spunîndu-i o frază pe care s-o înțeleagă abia mai tîrziu și nelăsîndu-l să priceapă că vorbește cu un spectru.

Experiența lui cuprindea și alte pățanii, dovezi mai mult sau mai puțin clare ale unei existențe prelungite peste granița morții. Dumnezeu, credea fostul judecător, nu putea lăsa ca lucrurile acestea să fie limpezi pentru că altfel, vorba lui Hamlet, cîți nu s-ar fi îmbulzit, la cea mai slabă contrarietate a vieții, spre tărîmul de dincolo.

Cu vremea am mai uitat eu însumi destule dintre “probele indirecte” culese de ilustrul magistrat, dar una, oarecum nostimă cu tot macabrul ei, mi-o amintesc foarte bine. O prietenă din tinerețe a lui Felix se căsătorise cu un pianist și, după un răstimp, rămăsese văduvă. El se îmbolnăvise de piept și, foarte iute, se stinsese la un sanatoriu din Elveția în timp ce ea rămăsese la București unde nenea Felix o vizita uneori. La acest punct distinsul domn păstra o ținută voit sobră care era mai sugestivă decît un clipit complice.

Într-o zi, doamna i-a comunicat foarte îngrijorată că refuză să-l mai întîlnească. De ce? Pentru că s-a întors Kuki. Acesta era diminutivul răposatului. Auzise noaptea, din dormitorul ei, pianul. Se cînta Mozart, favoritul regretatului pianist.

Pe jumătate atras de chestiune, pe jumătate temător că prietena lui devenise prea nervoasă, ca să nu zic nebună, Panaitescu a vizitat-o într-o seară, cu toată opoziția ei. Nu se temea de stafii. Dacă venise Kuki, el îi va înțelege, argumenta juristul la care, de data asta, interesul purta fesul.

Au stat la masă apoi s-au retras, cum spunea c-o perifrază nenea Felix. Deodată, ca prin vis, de nu cumva chiar în vis, s-a auzit sunetul îndepărtat al unui pian. Pînă la urmă i-a trezit pe amîndoi. Încă mahmuri, au continuat să-l asculte. Văduva a început să plîngă șoptind:

– El e. Cîntă Mozart.

Deși soție de muzician, doamna nu se pricepea. Matematicianul, mai cultivat sau cu auz mai fin, și-a dat seama că nu e nici un Mozart. S-a repezit în încăperea cu pianul. Instrumentul era deschis. Pe clape pășea, cînd rar și grav, cînd într-un devastator allegro, motanul birmanez al casei.

– Cine știe ? rîdea Felix. Dacă la început fusese chiar el cîntînd Mozart și apoi a lăsat în loc numai cotoiul, ca să glumească sau să ne menajeze? Kuki iubise foarte mult motanul, dar nu-i dăduse nimic din talentul lui interpretativ.

Eram adolescent cînd Felix Panaitescu a trebuit să verifice la rîndul său ipotezele cu care jonglase toată viața. S-a dus “de moarte bună“ cum se zice, lăsîndu-mi regrete și pentru el și pentru faptul că o întreagă generație, poate ultima a bunului simț și-a bunului gust, se stingea în acea vreme, tot mai aspră, a agoniei comunismului. (va urma)

(sursa foto: unblogcamine.wordpress.com)