Enigme în orașul nostru (1)

Sînt la noi oameni, nu mai bătrîni decît părinții mei, care au trăit, se poate spune, în trei lumi atît de diferite încît viața lor s-a desfășurat ca pe trei planete felurite. Pentru că lumea de dinainte de război, cea din vremea asupririi bolșevice (a românilor de către ruși, apoi chiar de către români) și cea nebună, de după ‘89, nu au nimic comun în afară de compoziția aerului și valoarea accelerației gravitaționale. Cine crede altfel este un fericit naiv.

Intelectualii educați înainte de ‘48, cu studii terminate la acel moment, seamănă cu cei de azi la fel de mult ca noi cu marțienii. Dacă alții au uitat, sau se fac că au uitat, eu nu pot să nu-mi amintesc șocul pe care-l aveam, încă în copilărie, de a constata cît de diferite erau manierele celor de dinainte și ale celor de după, chiar dacă aceștia din urmă erau cumsecade, iar uneori și de familie bună.

Primii avea o politețe înnăscută, iar ceilalți, chiar în momentele de curtenie, păreau absolut niște bădărani. La cei dintîi, franceza era mai mult decît firească, o vorbeau de mici în chip natural, ceea ce nu înseamnă că nu aveau o românească mult mai nuanțată decît a contemporanilor noștri. În schimb puțini puteau citi chiar texte engelezești foarte simple. Acestea erau deosebirile care mă frapau chiar în copilărie, cînd generația bunicului meu era alcătuită din oameni încă în putere, unii recent eliberați totuși din închisori. Mi-amintesc că bărbații jucau un bridge bătrînesc, negrăbit, iar doamnele țăcăneau pînă tîrziu în noapte pietrele de rummy cîștigînd, la capătul partidelor, cîteva hîrtii de un leu sau trei lei cu chipuri de proletari pe ele.

Astăzi, în clipele rare de analiză critică, mă osîndesc pentru că purtările mele cele mai alese i-ar scandaliza pe acei domni din care au rămas doar pozele din albume.

Un astfel de om era și regretatul profesor Felix Panaitescu, unul dintre cei a căror amintire, dacă nu a rămas în cronici, trăiește încă în memoria mea, așa cum cred că i se cuvine. Acest bărbat strălucit studiase deopotrivă dreptul și matematicile. Originea “nesănătoasă“ și firea îi erau atît de departe de canalie încît era un noroc că, în acea epocă, nu stătuse prea mult la pușcărie. Ba primea chiar și pensie. Educația și inteligența lui reprezentau un pericol mortal pentru alcătuirea lumii în care avusese nefericirea să nimerească prin grația șervețelelor de la Ialta.

Unui bătrîn de asemenea altitudine îi rămîne oricînd plăcerea povestirii prin care poate reveni în trecut. Cîte nu știa și nu povestea profesorul! Prin meseria lui de magistrat și apoi de avocat, ca și printr-o aplecare naturală spre faptele insolite, colecția lui de întîmplări avea destule piese stranii și macabre. In ultimii ani le repeta, poate, cam des. Dar asta a făcut să le rețin mai bine.

Așa era cazul doctorului Firu, petrecut cînd Felix Panaitescu era doar un procuror începător. Doctorul, celebru pentru glumele lui, își permisese o ghidușie de bătrîn ce avea să-i scurteze calea spre altă lume. Avea o menajeră care se lăuda cam des cu cinstea ei și se jura că, în orice situație, “ea n-ar lua un ac” și așa mai departe. Stăpînul însă avea unele cuvinte să se îndoiască.

Pentru a o pune la încercare, el s-a întins pe pat, vopsindu-și tîmpla cu cerneală roșie, și a luat în mînă revolverul, pe atunci un obiect la îndemîna oricui. Pe masă a lăsat o scrisoare de adio în care mărturisea că și-a descoperit un cancer și portvizitul plin de bani. Descoperind cadavrul, preacinstita femeie a fost mult mai puțin impresionată decît prevesteau asigurările ei de devotament. A citit scrisoarea fără să arunce prea multe priviri spre corpul celui care, în penumbra artificială a camerei, o urmărea printre gene. Apoi a luat bănetul și l-a mutat cu un gest firesc în buzunarul șorțului.

Atunci doctorul și-a făcut plăcerea să strige formidabil:

– Lasă banii, că te împușc !

Peste conștiința tulburată a femeii s-a suprapus strigătul sinucigașului și amîndouă au dus la un atac de cord. Doctorul Firu nu a avut decît să constate moartea instantanee a nefericitei și să se predea autorităților. Felix Panaitescu a anchetat cazul și un avocat celebru l-a scăpat cu ușurință pe domnul Firu de orice consecință juridică. Nu făcuse decît să împiedice jefuirea propriilor bani.

Dar, după morala lui, care era a unui anumit tip de oameni din epocă, bietul bătrîn a fost copleșit de remușcări. Nu a mai revenit niciodată la starea de hîtru campion al farselor, ba s-a și stins curînd după aceea.

Această întîmplare din galeria fostului magistrat își avea, normal, un pandant. O doamnă din lumea bună pierise pe neașteptate și fusese depusă la capela de la Bellu. Pe-atunci nu era obiceiul dezgustător de azi de a se extrage imediat coroanele de aur și răposații nu erau tulburați. Rudele își puteau permite înhumarea lor cu totul. Peste noapte, cu complicitatea evidentă a paznicilor, un hoț a rîvnit la aurul dentar cum, s-a dovedit, se mai întîmplase. Nimeni n-ar fi știut nimic dacă, încercînd să smulgă prada cu un clește oarecare, presupusa moartă nu s-ar fi trezit de durere. Ea a pus instinctiv mîna rece pe brațul tîlharului să-i oprească acțiunea. Acela, îngrozit, a lovit-o, tot mașinal, cu cleștele în cap și nu numai o dată, provocîndu-i acum o moarte adevărată. Apoi a leșinat alături de catafalc.

Fiind arestat, făptașul nu s-a gîndit să nege nimic, starea de prostrație l-a stăpînit săptămîni întregi. La proces, un as al baroului a pledat ingenios că, în clipa cînd murea “de facto”, victima era “de jure” dusă dintre vii, cu certificat în regulă. Astfel că hoțului i se pot imputa tentativa de furt și profanarea, dar nicidecum omorul. A luat și așa destui ani de temniță. Însă oricum, nu mai conta. Mintea i se răvășise iremediabil. (va urma)

(sursa foto: telegrafonline.ro)