Domnul Tudor

Domnul Tudor avea o calitate deosebită: un dar al povestirii care ar fi rușinat orice scriitor profesionist. Avea și un mic defect: făcea cafeaua foarte dulce. Toti vecinii îl simpatizau, intrau la el în curte și-l ajutau cu plăcere la cumpărături la săpatul și udatul grădiniței sau bătutul covoarelor. Toate treburile astea nu luau decît un timp neînsemnat față de cel petrecut apoi la povești, în fața cafelei foarte dulci cu care domnul Tudor își răsplătea amicii.

Eu, de pildă, n-am refuzat-o niciodată. Domnul Tudor, însă, îmi respingea politicos țigările, optînd exclusiv pentru propriul Carpati fără. Zece pe zi – doză fixă. Toată lumea îl numea “domnul profesor”, dar n-am aflat niciodată ce materie predase și unde. Unii ziceau că sigur istoria sau geografia. Alții erau de părere că fusese un simplu învățator, dar unul cultivat “cum erau odată”. Acum era de mult la pensie. M-am îndoit totdeauna că un profesor, oricît de eminent, ar fi putut avea ocazia să călătorească atît cît o făcuse vecinul nostru. Povestea cu familiaritate despre locuri îndepărtate și oameni celebri pe care-i cunoscuse. Avea părerile lui, foarte particulare, despre aceștia, păreri care difereau într-un mod foarte plăcut de judecata curentă. Totuși, nu se înverșuna niciodată împotriva unui punct de vedere.

Întîmplările și persoanele evocate de profesor țineau de un trecut nu prea îndepărtat, dar nici prea apropiat. Refuza delicat să comenteze evenimente la zi și nici ziare nu citea. Colegii lui de taifas, cu cîteva exceptii tot pensionari, dar ceva mai tineri, nu înțelegeau chestia asta. Dar o acceptau fără discuție. Unde nu fusese domnul Tudor? Se afla la Paris cînd îl ocupaseră nemții. Ajunsese apoi în Anglia și petrecuse acolo vremea bombardării Londrei. În legătură cu asta avea o propoziție scurtă, mereu aceeași:

-Bine le făcea !

Plecase, cine știe cum, în Hawai și atacul de la Pearl Harbor l-a prins la fața locului entuziasmîndu-l:

– Mamă, cum mai trăgeau japonezii! Se pricepeau, nu glumă.

Se întorsese apoi acasă și luptase și pe frontul de est, și pe cel de vest, ca simplu soldat, se pare. Îi admira pe ruși pentru că:

– N-aveau treabă cu nimeni. Ei cu pușca și cu vodca. Dacă era să bage baioneta în mă-sa, o băgau. Ba o și răsuceau.

Dădea ca exemplu fapte care-i înfiorau pe ascultători. Domnul Tudor povestea atît de natural, încît absolut nimeni nu putea pune la îndoială realitatea întîmplărilor. După armistițiu plecase la Moscova și îl văzuse de cîteva ori, destul de aproape pe Stalin.

– Ăsta era un om și jumătate. O inteligență, domnule, extraordinară.

Peste crimele lui trecea ușor:

– Lăsați, că se mai și exagerează.

În schimb, pe Hitler nu-l prea avea la inimă.

– A făcut greșeli mari. Cea mai mare a fost că nu i-a omorît pe toți țiganii.

După stagiul de la Moscova, Domnul Tudor vizitase puțin Japonia și fusese la Hiroshima și Nagasaki, adică mai exact la ce mai rămăsese din ele. După opinia lui, nu erau radiații periculoase. În special la Nagasaki, era un aer extrem de plăcut. De data asta, simpatia profesorului mergea spre americani.

– Că au făcut bomba e formidabil, dar ce chestie să și dea cu ea . Și nu una, două ! Păi Truman ăla a fost un bărbat adevărat, domnule.

Contesta totuși numărul victimelor cu obișnuitul:

– Lasă, că se și exagerează mult !

La asta adauga teoria lui:

– Unde sînt mulți oameni, trebuie să se și moară proporțional. Păi uită-te la China. Îți dai seama cîți au murit cu revoluțiile lor ? Și tot nu e destul.

Cînd venea vorba de China, domnul Tudor se înflăcăra. Îl cunoscuse chiar pe Mao Tzedun.

– Pot să spun că am dat mîna cu cel mai tare om din istoria omenirii. Păi el era, domnule, stăpîn absolut peste vreo șase-șapte sute de milioane de oameni. Dispunea de ei cum voia ! Ce Baiazid, ce Roma ! Ăia erau niște pigmei. Ăsta dacă zicea : aduce-ți-mi capul lui Li din provincia Ți, într-o oră avea capul lui pe birou. În privința celor uciși în Revoluția Culturală și în alte prilejuri, pensionarul nostru nu mai emitea teza exagerării:

– E drept că a căsăpit, dar cum să strunești atîta popor fără teroare, spune și dumneata, ce mijloace ai să conduci atîta amar de analfabeți. Și pe urmă, în felul ăsta, el mai regla și creșterea populației care și așa era prea mare.

După război, domnul Tudor călătorise mai puțin. Fusese doar în China, cum spunea, și puțin prin Africa. Pe continentul negru se cam scîrbise:

– Ăștia ar trebui exterminați cu toții.

Singurul african de care îi plăcuse îl cunoscuse totuși nu acolo, ci la București. Acesta fusese împăratul Bokassa cu care, întîlnindu-se la o recepție, stătuse de vorbă.

– Era un intelectual de primă clasă. Un om sensibil și rafinat.

Cei de față obiectau, zicînd că un om sensibil nu-și mănîncă semenii. Domnul Tudor zîmbea, amintindu-și de această excentricitate a împăratului și spunea:

– Lăsați, că se și exagerează. Și pe urmă, odată ce omul a murit și este, vorba aia, un cadavru, ce mai contează dacă-l mănîncă tigrii, viermii sau alți oameni.

Mirarea noastră că un intelectual, așa cum zicea el că fusese Bokassa, se putuse împrieteni cu un analfabet cum era Ceaușescu rămînea fără nici o replică. Domnul Tudor nu vorbea despre Ceaușescu pentru că lucrurile erau prea recente pentru judecăți. Aici auditoriul era și el de acord.

Într-o zi, domnul Tudor a dispărut. Poarta era încuiată. Ne-am temut că, Doamne-ferește, a avut un atac în casă și a murit acolo, că stătea singur. Noroc că un alt vecin ne-a liniștit. Îi lăsase lui un bilețel în cutia poștală. Urma să lipsească vreo cîteva zile și, trebuind să plece în grabă, îl ruga să-i plătească telefonul ca nu cumva, pînă la întoarcere, să-i închidă postul. Ne-am liniștit și am așteptat. Peste cîteva zile, domnul profesor era din nou acasă și ne strînsesem, ca mai în fiecare după-amiază, în jurul mesei rotunde de fier, din gradină. Avea ce să ne povestească, fusese în America, fiind convocat urgent “cu niște treburi”. Ne-a descris pe larg călătoria și oamenii de-acolo, viața americană. Cu talentul lui îi vedeam mai bine ca într-un film.

L-am întrebat, pentru că stătuse la New York, ce ecou avuseseră cele două dezastre petrecute acolo chiar în timpul șederii lui. Era vorba de marele avion căzut misterios în ocean la cîteva minute de la decolare și de imobilul distrus de o bombă artizanală.

Domnul Tudor ne-a dat cîteva relații cam vagi și fără mare plăcere.

– Doar știti că nu citesc ziarele.

Noi am insistat puțin mai mult ca de obicei. Numai în accidentul de avion muriseră 250 de oameni. Vecinul a surîs, ca unei amintiri plăcute, și a corectat:

– Chiar 254. Dă-i încolo, că și așa sînt prea mulți.

Eu am spus atunci că, dincolo de număr, sfîrșitul acesta, căderea fără speranță spre ocean trebuie să fie teribil pentru victime. Cei mai mulți muriseră astfel, după rapoarte, înecați. Dar domnul Tudor m-a liniștit cu un gest:

– Parcă nu știi cum se exagerează…!

Mi-am dat seama încă o dată cît de mult îmi place să discut cu domnul Tudor. E pur și simplu dracu’ pe Pămînt.

(sursa foto: educatiecopii.ro)