Zaruri trucate (II)

„Mă comportasem întotdeauna ca şi cînd exista o a treia persoană care mă privea, mă asculta şi îmi punea notă bună sau rea – pentru comportarea mea. Un zeu. Sau un autor de romane spre care mă întorceam, şi eu eram personajul lui, în stare să facă exact ce trebuie ca să fie pe plac, vulnerabil la afronturile lui, capabil să se adapteze la tot ce credea că doreşte romancierul-zeu.” Nicholas Urfe, (anti)eroul lui John Fowles din Magicianul, parcurge un anevoios şir de metamorfoze menite să elibereze fluturele din crisalidă, să sfîşie vălul livresc care ascunde sforile păpuşarului. Însă odată destrămat, coconul ce-i proteja nervurile vulnerabile, pe măsură ce Nicholas conştientizează că este doar un personaj prins în pînza rafinată a unui romancier-zeu – sau poate a unui diavol hîtru – , cercul libertăţii sale nu se lărgeşte, ci, paradoxal, se restrînge vertiginos. Atîta timp cît se comportă automat, tacit, inerţial ca un personaj, Nicholas se adaptează facil la scenariul prestabilit, se integrează conformist în tiparul (auto)construit, e o docilă şi previzibilă marionetă prinsă în legăturile invizibile ale convenţiilor. Blazatul Nicholas de dinainte de probele de foc ale lui Conchis nu doar că nu iese din propriul său rol, de intelectual-existenţialist însingurat, mască sub care se ascunde capriciosul seducător fără scrupule, ci mai pretinde şi celorlalţi să nu se abată de la partitura pe care le-o distribuise: „Crima mea monstruoasă fusese păcatul originar, crima lui Adam, cea mai veche şi cea mai vicioasă dintre toate formele de egoism masculin: de a-i fi impus lui Alison să joace rolul personajului de care aveam nevoie eu. Era mai rău decît crima de lezmaiestate. Era o crimă de lèse humanité.” De abia după ce se transformă, la rîndul său, într-o jucărie în mîinile unui „romancier fără de roman”, care îşi scrie capodopera nu cu ajutorul cuvintelor – care, „de la Hitler şi Hiroshima încoace”, „au devenit ceaţă, o suprastructură fragilă” – , ci cu oameni absorbiţi în mascarada sa deconcertantă, Nicholas „înţelege ce e libertatea. Şi mai ales faptul că cu cît o înţelegi mai mult, cu atît o ai mai puţin.”

Magicianul pune în scenă o înfruntare a unui personaj cu propriul său „creator”, care ia cele mai năstruşnice chipuri, într-o sarabandă a măştilor care reiterează cele mai variate formule romaneşti, de la cea a naratorului omniscient ce îşi constrînge personajele să i se supună necondiţionat la regizorul avangardist ce îşi lasă personajele „în libertate”, observîndu-le din umbră şi lăsîndu-se purtat de traiectoria lor imprevizibilă. Nicholas Urfe pendulează între personajul-mecanism, deconstruit şi reasamblat cu dezinvoltură de ceasornicarul dibaci, şi personajul-particulă, urmărit de la distanţă de observatorul ce e inclus şi el în jocul indeterminării, influenţîndu-l implicit. În cele mai intime momente, el se simte urmărit, testat, singurătatea sa este una iluzorie, autenticitatea îi este aparentă, iar spontaneitatea înăbuşită. Închis într-o colivie de cuvinte, mreje întinse de magicianul Conchis, „abil în reordonarea realităţii” maleabile, Nicholas întîmpină cu rezistenţa „apei faţă de ulei” sau a raţiunii faţă de „caraghios, absurd, emoţionant, poetic” numerele de iluzionism ale charmeurului, forţa lor de atracţie fiind direct proporţională cu repulsia trezită de potenţialul lor „sinistru” de manipulare şi anihilare a liberului arbitru. Irezistibila doză de farmec a experienţelor stranii ale lui Nicholas la vila Bourani, pe domeniul versatilului magician, decurge din pelicula de „irealitate” ce se interpune între „alesul” lui Conchis şi lume, printr-o înşelare a simţurilor buimăcite de duhori pestilenţiale, de coruri nocturne, de „fantome” în carne şi oase şi, mai ales, de ispititoare jocuri erotice. „Teama de necunoscut, de inexplicabil, nu de supranatural” se împleteşte cu fascinaţia pentru inepuizabilul „hocus-pocus mitologic” înscenat de Conchis, declanşînd un surogat estetic, intens livresc, de mysterium tremendum, sublimat într-o „vrajă” deopotrivă impusă şi asumată: „Ceea ce voiam de fapt să-i spun era că mă simţeam vrăjit şi că în mod absurd doream să fiu liber ca să fiu vrăjit.”

Farsa lui Conchis suprapune deliciile şi supliciile mai multor tipuri de joc – de v-aţi ascunselea, baba-oarba, şah ori şaradă – reuşind să îl prindă în mrejele sale pe Nicholas nu doar prin „felul său de a face lumea să dispară”, ci şi prin capacitatea lui de a imagina universuri alternative, „cu sensuri multiple”, ce incită la o nesfîrşită interpretare. Cea mai mare teamă a lui Nicholas nu e provocată de violenţa şi imprevizibilitatea scenariului, ci de perspectiva unei întreruperi brutale a farsei: pînza ficţională secretată de păianjenul-magician este nu doar de o frumuseţe ce înspăimîntă, ci şi vulnerabilă la orice atingere, putîndu-se destrăma oricînd. Ceea ce „cobaiul” colaborator la construcţia labirintului ficţional nu-i poate ierta lui Conchis nu este „că făcuse ce făcuse, ci că încetase să mai facă”, întrerupînd brutal fiecare act de iluzionare, deturnîndu-l iarăşi şi iarăşi spre un altul curmat în acelaşi mod: „Totul este atît de fragil. Ca pînza de păianjen. […] Dacă ne-am purta într-un anumit fel, am putea să distrugem totul.” Ceea ce îl menţine pe Nicholas prins în la(n)ţurile ficţionale ale jocului de-a Dumnezeu al lui Conchis este tocmai senzaţia de prospeţime conferită de „sentimentul că pătrunsesem în lumea miturilor – o experienţă care fizic dădea senzaţia, clipă de clipă, de a fi fost în acelaşi timp tînăr şi veşnic. Ulise mergînd să o întîlnească pe Circe, Tezeu în drum spre Creta, Oedip în căutarea destinului. Nu-mi era posibil să-l descriu. Nu era un sentiment literar, ci un sentiment misterios, prezent şi concret, de entuziasm, de a fi în situaţia în care orice se poate întîmpla. Ca şi cum lumea fusese reinventată în aceste ultime trei zile doar pentru mine.”

John Fowles, Magicianul, Traducere din limba engleză de Livia Deac şi Maria Chiţoran, Editura Polirom, Iaşi, 2013, 756 p.