ZARURI TRUCATE (I)

„Dar în jocul de-a Dumnezeu, noi am pornit de la premisa că în realitate totul e ficţiune şi, totuşi, nici o ficţiune nu este necesară. Zîmbi: M-ai făcut să spun mai mult decît aveam de gînd.” Însă fermecătorul romancier John Fowles ştie întotdeauna cum să spună mai mult decît părea că intenţionează şi, totodată, mai puţin decît s-ar fi aşteptat, într-un dozaj infinitezimal de sugestie şi mister, de vrajă şi suspans, de cutezanţă şi retractilitate. În romanele sale polimorfe, totul este scriitură, o nesfîrşită reţea de noduri şi semne întreţesute cu migală, în care indiciile intertextuale şi pistele interpretative nu pot fi decodate ca simple şarade, cu un singur răspuns posibil. Ficţiunea este omniprezentă, însă ea nu impune un singur tipar încremenit, ci o multitudine de variante instabile, în continuă mişcare, din care cititorul are libertatea, mai mult sau mai puţin limitată, desigur, de a-şi (re)configura propriul scenariu. Captivantul roman din 1965 al scriitorului englez, Magicianul, construieşte un asemenea labirint iluzoriu, sinuos, proteic, în care zidurile certitudinii se prăbuşesc unul după altul şi sînt retrasate iar şi iar, firul Ariadnei se multiplică deconcertant, se rupe brusc şi iar se reînnoadă, iar Minotaurul îşi schimbă necontenit măştile, aducînd la suprafaţă reflexele groteşti ale monştrilor ce zac ascunşi în tenebrele subconştientului. Complexul joc de-a divinitatea nu (de)construieşte doar ţesătura plurisemantică a literaturii, ci şi „pînza foarte subţire” a convenţiilor – „ficţiuni necesare” – sub care germinează o infinitate de posibilităţi. Romancierul-păianjen îşi urzeşte ostentativ plasa de cuvinte, ca într-un dans buf, pe ritmuri cînd romantic-desuete, cînd senzual-insolente, uneori de-a dreptul agresiv-sadice, alteori neaşteptat de gracil-enigmatice, absorbindu-şi deopotrivă personajele şi cititorii în vîrtejul narcotic al poveştii, unde „orice se putea întîmpla”.

            Magicianul este romanul unor experienţe ce glisează subtil între mit şi poezie, între un impetuos déjà vu ce reinterpretează întîmplările prin prisma scenariilor arhetipale ale antichităţii greceşti şi un rafinat déjà lu ce le învăluie într-o subtilă patină livrescă. Nicholas Urfe este, la cei 25 de ani ai săi, un blazat absolvent de Oxford, instalat confortabil într-o carapace de clişee, de vanităţi şi capricii care îl izolează afectiv de ceilalţi, incapabil să iasă din sine, să se ataşeze, manipulîndu-le degajat pe fetele seduse facil şi părăsite fără remuşcări, dus de valul unei existenţe inerţiale, fără mize şi fără responsabilităţi. Un timid început de relaţie înmugureşte odată ce o întîlneşte pe expansiva şi totuşi atît de fragila Alison, ce îl induce în eroare pe detaşatul Nicholas cu aerul ei de independenţă şi frivolitate, dincolo de care se ascunde o „anemonă de mare, care se lipeşte la fiecare atingere”. Tensionata relaţie a celor doi se frînge odată cu plecarea lui Nicholas în Grecia, ca profesor de engleză la un colegiu-internat de pe superba insulă Phraxos, care îl transpune dintr-o existenţă previzibilă într-un univers echivoc, alunecos şi periculos, palpitant şi înfricoşător. Grecia înseamnă pentru Nicholas întîlnirea cu inefabilul şi cu inexplicabilul – „Îmi trebuia un nou mister” de dincolo de cuvinte – , cu prezenţa feminină, îmbietoare şi, în acelaşi timp, rezervată a alterităţii şi, mai ales, cu o oglindă în care să-şi descopere adevăratul chip, de sub straturile de fard ce îl falsificaseră şi îl uniformizaseră pînă la opacitate: „Cînd acele ultime raze de lumină mediteraneană s-au abătut asupra lumii care mă înconjura, totul mi s-a părut de o frumuseţe perfectă; dar cînd m-au atins pe mine, le-am simţit ostilitatea. Păreau corozive, nu purificatoare. Era ca începutul unui interogatoriu în lumina proiectorului, vedeam prin uşa deschisă masa de tortură cu chingi şi eul meu; bătrînul meu eu ştiind încă de-atunci că nu va fi în stare să reziste. Era teama terifiantă de dragostea care reduce la esenţă; căci m-am îndrăgostit din prima clipă, total şi iremediabil, de peisajul Greciei. A urmat de la sine un sentiment contradictoriu, enervant de neputinţă şi inferioritate, căci Grecia era ca o femeie senzuală, provocatoare, care mă ademenea să o doresc fizic şi în acelaşi timp păstra o distanţă aristocratică ce îmi interzicea orice contact.”

Chintesenţa Greciei este întruchipată de John Fowles în figura tutelară a magicianului Maurice Conchis, bizarul maestru de ceremonii de la vila Bourani, vrăjitorul ce controlează, cînd din umbră, cînd din lumina reflectoarelor, sforile ce îl transformă încet şi sigur pe Nicholas într-o marionetă nicidecum docilă şi, totuşi, hipnotizată de numerele de iluzionism ale şarmantului păpuşar. Magicianul îşi păstrează pentru sine cel mai dificil şi, în aceeaşi măsură, cel mai palpitant rol, multiplicat sub cele mai contrariante măşti: Conchis îşi asumă, rînd pe rînd, în faţa lui Nicholas, eterogene ipostaze ale divinităţii, de la forţa fără chip din panteismul naiv la zeităţile brutale din Parthenonul grecesc, la figura aspră a unui Dumnezeu desprins din paginile Vechiului Testament ori la energia impersonală, drapată sub faldurile Hazardului. Conchis nu îi cere lui Nicholas să creadă, ci să pretindă că se lasă păcălit, subtilizînd trăirea religioasă într-o experienţă estetică. În confruntarea cu cele mai insolite intruziuni ale autorităţii în intimitatea ultragiată a existenţialistului ateu şi agnostic, Nicholas se lasă treptat prins în mrejele unei stranietăţi dincolo de care, dacă nu acceptă supranaturalul, ghiceşte obscuritatea misterului şi acceptă „să trăiască în metaforă”. Reiterarea unor scenarii mitice, jucarea unor roluri prestabilite într-un ciudat teatru metafizic, hipnoza la care îl supune „clarvăzătorul” Conchis, experimentul psihologic care îl transformă într-un cobai sub narcoză, ritualul ezoteric al „judecăţii”, cu alegerea între răzbunare şi iertare, decodarea valenţelor simbolice într-un periplu detectivistic sînt tot atîtea probe iniţiatice într-un halucinant descensus ad inferos. Perfidul „diavol” Conchis îl poartă pe Nicholas în iadul atrocităţilor unui război inutil, în bolgia psihologică a manipulării şi în tenebrele Hadesului unde Orfeu se pogorîse de bună voie în imposibila aventură de recuperare a Euridicei: „Eram din nou prizonierul unui mit, incapabil să-l înţeleg, dar conştient că întîmplările trebuiau să continue, oricît de sinistre ar fi putut deveni.”

Însă cel mai crunt infern este pentru Nicholas cel al nesiguranţei, al rătăcirilor în cerc pe nisipurile mişcătoare ale iluziei, într-un decor de mucava în care „certitudinile” se topesc ca fumul, lăsînd în urmă, precum în sinistra sală de judecată, o lectică goală, ascunzînd un mister găunos, înveşmîntat în cele mai stridente costume. Nicholas se îndrăgosteşte de o himeră: candida Lily Montgomery, „fantoma” din 1914, se preschimbă sub ochii lui, cu o viteză din ce în ce mai ameţitoare, în timida Julie Holmes, actriţa-profesoară de engleză, apoi în docta şi curajoasa psihiatră Vanessa Maxwell şi perversa zeiţă Io-Kali-Isis-Astarte, jucînd-o cu dezinvoltură pe Desdemona, pentru ca, în final, cercul să se închidă şi „marioneta” lui Conchis să redevină Lily, fiica misterioasei doamne de Seitas. Pînă şi „transparenta” Alison, de o directeţe plictisitoare de „poezie simplistă”, îşi dezice în cele din urmă „lipsa de subtilitate” şi îşi asumă un rol ce îi sfarmă şi ultima certitudine lui Nicholas. Personajele „nu sînt ceea ce par a fi”, îşi leapădă măştile pentru a etala senin altele, într-o mascaradă infinită, regizată de cameleonicul Conchis, construit parcă pe principiul păpuşilor Matrioşka, machete încapsulate în inima cărora se ascunde vidul: „Acum arăta ca Picasso, imitîndu-l pe Gandhi, la rîndul lui imitînd un corsar”. Însă cea mai teribilă mască demiurgică sub care se ascunde Conchis este cea a „romancierului faţă în faţă cu personajul” său, a autorului omniscient, de o obiectivitate „fatală”, care stabileşte cu detaşare regulile şi limitele jocului său de-a Dumnezeu.

John Fowles, Magicianul, Traducere din limba engleză de Livia Deac şi Maria Chiţoran, Editura Polirom, Iaşi, 2013, 756 p.

(sursa foto: blog.bookstellyouwhy.com/john-fowles)