Veghea lui Holden (III)

„Cum îţi dai seama că n-ai fost un prefăcut? Buba e că nici n-ai cum.” Una dintre savuroasele dileme caulfieldiene, învîrtindu-se într-un perfid cerc vicios, precum celebrul paradox al mincinosului, ţinteşte tocmai impasul prefăcutului în a(-şi) recunoaşte făţărnicia.  Ironia tăioasă, drapată în faldurile vaporoase ale umorului, irumpe în De veghe în lanul de secară în astfel de butade ce sfidează deprinderile de gîndire şi răstoarnă cu nonşalantă candoare concluziile pripite. Perspicacitatea personajului lui J. D. Salinger sesizează tocmai pericolul ca masca pe care şi-o afişează ipocritul să ajungă, imperceptibil, adevăratul său chip, pînă în punctul în care falsitatea riscă să devină singurul său mod de comportament autentic. În fond, cel care admite că se preface îşi anulează prefăcătoria, iar cel care se minte pe sine ajunge să devină sincer în simulările sale, să se identifice tot mai mult cu rolurile pe care le joacă în faţa celorlalţi. Refuzul lui Holden Caulfield de a se maturiza de aici decurge, din teama de a nu intra în caruselul rolurilor pe care orice adult responsabil e obligat să şi le asume şi din suspiciunea că lumea celor mari este iremediabil falsificată, stereotipizată, conformistă şi glacială, privată de bucurii spontane şi emoţii autentice. Holden contemplă detaşat scena pe care adulţii îşi etalează măştile, „aerele de sofisticăreală” ale snobilor îl amuză, se joacă din cînd în cînd de-a omul matur, dar refuză să se lase absorbit de vreun rol, să se ia prea în serios, să devină un farceur. Atîta timp cît mai ştie că totul e doar o farsă, un joc inocent, situaţia e sub control, încă nu a intrat în rîndul acelor phonies pe care îi dispreţuieşte, dar pe care nu-i poate evita şi pe care, totuşi, parcă nici nu caută să-i ocolească. Aerul paradoxal al lui Holden Caulfield emană un farmec năucitor, incomod, dar irezistibil, iar agilitatea cu care jonglează cu contradicţiile ce îl conţin îl converteşte într-un acrobat al sincerităţii într-un mediu duplicitar, dar şi într-un inventiv magician al poveştii într-o lume lipsită de imaginaţie.

De veghe în lanul de secară este un roman plin de prospeţime, deconcertant, imprevizibil tocmai prin inconsecvenţa lui Holden Caulfield, adolescentul inadaptat şi totuşi extrem de maleabil, ce oscilează degajat între extremele ce devin interşanjabile. Holden urăşte filmele, îl condamnă pe fratele său mai mare, D. B., pentru că îşi iroseşte talentul scriitoricesc pe scenarii hollywoodiene, însă nu ezită să le imite, să se distribuie pe sine în diverse roluri scornite pe loc, să se imagineze în pielea unor personaje fictive, să îşi construiască identităţi multiple, vîrste ipotetice (de la 12 la… 42 de ani!), nume false (Rudolf Schmidt ori Jim Steele). Mai mult, este crezut cînd se prezintă sub cele mai năstruşnice nume, însă – ironie! – atunci cînd nu are inspiraţia să-şi ascundă identitatea, numele său real este stîlcit de interlocutoare, deformat în aproximativul Cawffle. Nici spectacolele de pe Broadway nu sînt mai apreciate de pretenţiosul Holden, pentru care patosul actoricesc nu e altceva decît emfază, iar talentul, odată ce e etalat, riscă să se dilueze şi să îşi piardă prospeţimea iniţială: „Dacă faci o chestie prea de tot bine, atunci, după o vreme, dacă nu eşti atent, începi să te etalezi. Şi atunci nu mai eşti aşa de bun.” „Sucitul” Holden aşteaptă naturaleţe de la jocul actorilor, dar caută să-şi pigmenteze viaţa cu „efecte speciale”, îi spune lui Sally la telefon că a fost ciuruit de gloanţe, îşi trage şapca peste ochi şi se prosteşte că a orbit, joacă step pe mozaicul din spălătoria şcolii, „aşa, de amorul artei”: „Tot ce-mi trebuie e un public. Sînt un exhibiţionist.” Pe de o parte, Holden încearcă neîncetat să atragă atenţia, să captiveze un „public”, să fie actor şi regizor într-un spumos one man show, iar pe de altă parte, exhibările şi aplauzele îi repugnă: „Jur pe ce-am mai sfînt, dac-aş fi pianist sau actor sau ceva de genul şi toţi prostănacii ăştia m-ar crede grozav cred c-aş muri. Nici măcar nu mi-aş dori să mă aplaude. Oamenii aplaudă întotdeauna la ce nu trebuie. Dacă aş fi pianist, aş cînta numai pentru mine.”

Una este imaginea asamblată în oglindă – care reflectă un puşti expansiv ce face pe durul, e sclipitor şi seducător, volubil şi emancipat, un mereu surprinzător entertainer – şi cu totul altul este chipul lui Holden din spatele cortinei, din „subterana” în care e singur cu sine însuşi, chinuit de complexe şi laşităţi – „sînt un pacifist” – , straniu şi contradictoriu, tăios şi intransigent. În pofida unei nevoi acute de a fi acceptat şi iubit, Holden e un frondeur, stîrnind indignare sau antipatie, epatînd prin comportamentul voit inadecvat şi prin discursul său zigzagat, la antipodul imperativului „Unificaţi şi simplificaţi”, de care se loveşte la şcoală, pe stradă, în relaţiile familiale sau amicale şi chiar în propriile sale şabloane mentale. Mai ales că Holden Caulfield generalizează necontenit, urăşte „oamenii care mereu…” sînt prinşi în aceleaşi deprinderi frivole, sesizează cu uşurinţă clişeele celorlalţi, rămînînd opac la propriile idiosincrazii. De pildă, Holden şterge revoltat înjurăturile scrijelite neglijent pe zidul şcolii lui Phoebe, însă limbajul lui e departe de a fi unul „curat”, fiind destul de colorat şi puternic impregnat de anumite ticuri verbale. Este savuroasă trînta lui Holden cu cuvintele, care se dovedesc a fi, la rîndul lor, prefăcute, ambigue, înşelătoare. El urăşte superlativele, precum sîcîitorul „magnific” ce revine insistent în replicile lui Sally Hayes, „regina închipuiţilor”, captiva celor mai conformiste tipare mentale şi discursive, rămînînd, evident, opacă la „fantasmagoriile” lui Holden. Alteori, fondul metaforic latent al limbajului este deconspirat cu amuzament, printr-o readucere a cuvintelor strict la sensul lor denotativ: „Zice că dormitorul ei nu-i place pentru că e prea mic. Zice că-i place să se desfăşoare în voie. Asta mă dă pe spate. Ce are Phoebe a noastră de desfăşurat? Nimic.” Alteori însă, demetaforizarea are efecte coşmareşti, precum concretizarea prăbuşirii în gol pe care i-o prevestea, în predica sa, Antolini: „Dezastrul ăsta spre care mi se pare că te îndrepţi… e un fel anume de prăbuşire, una oribilă. Omului care se prăvălește în gol nu-i e permis să simtă, să audă cînd atinge fundul prăpastiei. El doar cade, fără să se mai oprească.” Cu toate că avertismentul fostului său profesor pare a nu fi recepţionat de puştiul pe jumătate adormit, el germinează în inconştientul lui Holden, actualizîndu-se în „căderea liberă” care este trăită organic, la propriu, cîteva ore mai tîrziu, în senzaţia înfiorătoare că la capătul fiecărui cvartal de străzi se va prăvăli într-un hău nesfîrşit. De fapt, candoarea caulfieldiană se desfăşoară în insolitarea unor expresii deja banalizate, intrate în rutina limbajului uzual, cărora Holden le restituie cu umor frăgezimea printr-o lectură naivă, ce percepe doar sensul literal al cuvintelor: „Spun în mod invariabil «Mă bucur că te-am cunoscut» unor persoane pe care nu mă bucur defel că le-am cunoscut. Dar dacă vrei să rămîi în viaţă, trebuie să spui treaba asta.”

Verva, supleţea şi subtilitatea lui J. D. Salinger se împletesc în De veghe în lanul de secară, într-un joc magistral al personajului-narator, totalmente necreditabil şi, totuşi, imposibil de suspectat de „prefăcătorie”, pentru care francheţea şi fantezia nu se opun, ci se suprapun în volutele poveştii. Holden, „singurul individ normal în toată hărăbaia, şi asta nu spune mare lucru”, îşi scrie confesiunea sub tratament psihiatric, izolat de o lume pentru care anormalitatea este sinonimă cu inadecvarea la convenţional. „Vindecarea” lui Holden este, din fericire, problematică, precum tot ceea ce îl priveşte: „Adică de unde să ştii ce o să faci pînă n-o faci? Răspunsul e simplu: nu ştii. Cred că o să mă străduiesc, dar de unde să ştiu pînă la urmă?” J. D. Salinger a apărat tranşant, inclusiv în justiţie (respingînd tentativa unui scriitor de a publica o continuare la De veghe în lanul de secară), dreptul lui Holden Caulfield de a rămîne aşa cum este, suspendat întru eternitate între două vîrste, prins în crisalida de chihlimbar a propriei poveşti, pe care se răsfaţă că o regretă, dar de care recunoaşte că s-a ataşat, fiind singura cale de a-şi prelungi, prin împărtăşire, visul evanescent: „E curios. Nu spuneţi nimănui nimic, niciodată. Dacă o faceţi, o să înceapă să vă fie dor de toţi.”

J. D. Salinger, De veghe în lanul de secară, Traducere de Cristian Ionescu, Editura Polirom, Iaşi, 2011, 280 p.