Irina DincăIrina Dincă
08.03.2017

Veghea lui Holden (II)

„Apoi, din senin, a început să mi se întîmple un lucru înfricoşător. De fiecare dată cînd ajungeam la capătul unui cvartal de clădiri şi puneam piciorul jos de pe bordură, aveam sentimentul că n-o să mai ajung în veci pe partea cealaltă a străzii. Mi se părea că mă duc în jos, în jos, în jos şi n-o să mă mai vadă nimeni niciodată. Frate, ce m-am speriat. Nu vă puteţi imagina.” Hăul de la picioarele lui Holden Caulfield poate să fie încă un trompe l’œil dintr-unul din inepuizabilele scenarii în care se complace, făcîndu-ne complice cu ochiul, adolescentul avid de spectacol. Însă de data aceasta personajul lui J. D. Salinger trece dincolo de jocul suprafeţelor, pe care le contemplase cu şăgalnică voluptate, presimţind fiorul abisului ce ameninţă să-l absoarbă, pe cînd ceilalţi păşesc pe deasupra lui fără să tresară. De veghe în lanul de secară este un roman al prăbuşirii iminente, încremenite pe buza prăpastiei, într-un echilibru instabil între prospeţimea „lanului de secară” al copilăriei şi falsitatea maturităţii, dar şi între vitalitatea exuberantă a inocenţei şi stările depresive induse de spectrele insinuante ale morţii. De aici şi jocul de lumini şi umbre proiectate cu fineţe de J. D. Salinger pe chipul fără astîmpăr al personajului său fascinant de paradoxal: aerul difuz de tristeţe ce îl învăluie pe Holden sporeşte strălucirea istorisirilor sale spumoase, iar focul de artificii al imaginaţiei sale răbufneşte intens pe cerul cenuşiu al unor spaime mocnite. Hohotele de rîs ce răsună în noapte pe străzile pustii din New York te fac „să te simţi singur şi trist”, iazul îngheţat din Central Park trezeşte dezolare fără raţele de care nimănui nu-i pasă, mai puţin unui puşti care nu îşi găseşte locul într-o lume indiferentă la toate încercările lui extravagante de a se face văzut. Căderea în gol înseamnă pentru Holden să devină invizibil pentru ceilalţi, cum, de altfel, pare să fie pentru aproape toţi cei cu care se intersectează, prea prinşi în propriile lor obişnuinţe de gîndire pentru a putea privi dincolo de măşti, convenţii şi clişee: „Nimeni nu vede niciodată nimic.”

Paradoxal, în momentele în care simte că se scufundă, Holden Caulfield repetă compulsiv „Allie, nu mă lăsa să dispar”, formulă halucinantă, prin care îi cere ajutorul tocmai fratelui său pierdut, care nu a reuşit să se sustragă vortexului morţii. Cea mai puternică legătură a lui Holden cu viaţa este „magicianul” Allie, fratele său răpus de leucemie la doar unsprezece ani, de la care i-a mai rămas doar mănuşa de baseball inscripţionată cu poezii şi cîteva amintiri de neşters, adînc tatuate în memorie. Moartea sa prematură l-a salvat pe Allie de la „căderea” în lumea adulţilor, păstrîndu-l încremenit ca un fluture prins pentru eternitate în chihlimbarul unei vîrste, imortalizat în momentul său de maximă splendoare. Allie îi surîde lui Holden ca din spatele unei vitrine de muzeu, precum unul dintre acele exponate care „rămîneau mereu la locul lor”, nemişcate, pe cînd cel ce le priveşte este mereu altul, diferit de la o vizită la alta, captiv în fluxul transformărilor aproape imperceptibile, dar ireversibile: „Dar partea cea mai bună la muzeul acela e că toate rămîneau mereu la locul lor. Nu se mişca nimeni. Puteai să te duci de o sută de mii de ori şi eschimosul tocmai va fi terminat de prins cei doi peşti, păsările tot ar fi fost în drum spre sud, căprioarele tot s-ar fi adăpat din ochiul de apă, cu coarnele lor frumoase şi picioarele lor frumoase şi subţiri, şi indianca, cea cu pieptul dezgolit, ar fi ţesut la aceeaşi pătură. Nimeni n-ar fi diferit. Singurul lucru care diferea erai doar tu. Nu c-ai fi fost mult mai bătrîn sau ceva. Nu-i asta. Erai pur şi simplu altfel, atîta tot.” Visul imposibil – şi cu atît mai fermecător – al lui Holden implică tocmai acest refuz de a deveni mereu un altul, de a se plia pe aşteptările celor care l-ar dori matur, responsabil, plicticos şi previzibil. Presiunile familiei, colegilor, prietenilor, profesorilor nu fac decît să-l întărîte pe îndărătnicul Holden, care ascultă cu detaşare şi amuzament predica lui Spencer, gîndindu-se la raţele din Central Park, cască fără sfială la morala plină de patos a lui Antolini, întîmpină cu giumbuşlucuri îndemnurile la maturizare ale cunoscuţilor şi rămîne descoperit în faţa întrebărilor nevralgice ale lui Phoebe. Nu adulţii sînt cei care îl vor trezi pe Holden la realitate, ci seriozitatea, sinceritatea şi sensibilitatea unui copil.

coperta De veghe in lanul de secara

„Veghea” lui Holden la marginea lanului de secară e forma lui naivă de sustragere din fluxul timpului care nu iartă, dublată de tentativa înduioşătoare de a conserva sîmburele de candoare al celorlalţi. El simte nevoia să ocrotească în special les jeunes filles en fleurs, întrebîndu-se cu inima strînsă „ce se va alege” de cele „un milion de fete care stăteau prin jur, care aşezate, care în picioare, aşteptînd să le apară prietenii. Fete stînd picior peste picior, fete care nu stăteau picior peste picior, fete cu picioare meseriaşe, fete cu picioare nasoale, fete care se vedea că-s ca lumea, fete care se vedea că-s nişte scorpii dacă ajungi să le cunoşti. Era o privelişte plăcută dacă înţelegeţi ce vreau să spun.” Perspectiva nu e tocmai roză pentru acestea, sortite a se ofili în preajma unor soţi infantili şi infatuaţi, inculţi şi insipizi, surprinşi de imaginaţia efervescentă a lui Holden în cîteva ipostaze grăitoare, într-o delicioasă generalizare caulfieldiană: „Îţi imaginai că cele mai multe or să se mărite cu zevzeci. Tipi care nu vorbesc decît despre cîtă benzină consumă maşina lor amărîtă la milă. Tipi care se oftică rău şi se poartă ca nişte copii dacă îi baţi la golf sau chiar şi la cine ştie ce joc stupid, ping-pong, de pildă. Tipi foarte răi. Tipi care nu citesc niciodată nici o carte. Tipi foarte plicticoşi…” De aceea, Holden își înfrînge laşitatea şi încasează o bătaie de la colegul său, fluşturaticul Stradlater, din dorinţa de a o proteja pe Jane Gallagher, „o fată mai altfel”, pe care ajunsese să o cunoască „foarte intim”, deşi nu o sărutase niciodată, şi care îl făcuse fericit prin felul ei natural de a-l ţine de mînă. Ca şi Allie, Jane rămîne un personaj absent în roman, doar o proiecţie idealizată a unei imagini din trecut, suspendată în amintire, fixată în delicatul muzeu al inocenţei: „Anumite lucruri trebuie să rămînă aşa cum sînt. Ar fi bine dac-ai putea să le bagi într-una dintre vitrinele alea mari de sticlă şi să le laşi în pace. Îmi dau seama că nu se poate, dar tot e păcat.”   

J. D. Salinger, De veghe în lanul de secară, Traducere de Cristian Ionescu, Editura Polirom, Iaşi, 2011, 280 p.

(sursa foto cover: thefamouspeople.com)