Irina Dincă
„Lumea îşi întredeschide ochiul cel bun.” Printre năpastele ce pecetluiesc soarta aspră a celor ce vieţuiesc în aprigele ţinuturi islandeze, printre accidentele de rău augur şi privaţiunile ce le sleiesc forţele, personajele lui Sjón din Vulpea albastră au privilegiul de a întîmpina clipa de graţie în care lumea dură cu care sînt obişnuiţi îşi întredeschide porţile spre miracol. Iar aceste suave şi subtile epifanii se petrec discret, fără fast, sub disimularea banalităţii. Neliniştitorul roman al lui Sjón are darul de a crea asemenea breşe spre miraculos fără a recurge la artificii tehnice şi ornamente stilistice inutile, de fantasy facil. Simplitatea şi delicateţea peisajelor înzăpezite se răsfrîng în concizia şi limpezimea unei poveşti diafane, cu răzleţe jerbe de lumină ascunse în întunecoase falduri de tăcere. Destinele sînt înlănţuite cu măiestrie într-o urzeală invizibilă la o privire răzleaţă, iar ultimele ore din viaţa vînătorului Baldur Skuggason sînt cea din urmă verigă dintr-un lanţ nefast de neşanse şi culpe ascunse. Avalanşa care îi curmă din senin viaţa pare a fi un răspuns al muntelui la îndrăzneala vînătorului de a-i profana teritoriul, o bizară vendetta pentru răpunerea majestuoasei vulpi albastre, dar ea poate la fel de bine să fie o cruntă ispăşire care îi este hărăzită celui care, cu ani în urmă, într-un gest inuman şi fără urmă de remuşcare, şi-a vîndut fiica neajutorată unor marinari brutali pentru a primi în schimbul libertăţii ei o puşcă şi un pumn de alice. Şi, totuşi, cruzimea fără scrupule îşi găseşte cîteodată reversul într-o bunătate neţărmurită, tot aşa cum fericirea şi tristeţea îşi ţin gingaşa cumpănă în privirea unei copile greu încercate de soartă. Atunci, dincolo de răutate, iresponsabilitate sau indiferenţă, frumuseţea irumpe în inima mizeriei, îngăduind lumii să îşi întredeschidă timid „ochiul cel bun”. Povestea ingenios ticluită de Sjón se joacă dezinvolt cu astfel de polarităţi şi simetrii, imaginînd o lume deopotrivă dură şi suavă, neîndurătoare şi darnică, îngheţată în nepăsare şi sensibilă la fiecare tresărire a inimii, închisă într-o singurătate amară pentru cel ce vieţuieşte doar pentru sine şi primitoare pentru cel ce trăieşte prin şi pentru alţii.
Vulpea albastră este construită printr-un ingenios ping-pong al focalizărilor narative, evazivul narator jonglînd dezinvolt cu jaloanele cronologice şi schimbînd cu uşurinţă, ori de cîte ori simte nevoia, unghiul din care îşi deapănă povestea. Dacă prima şi cea de-a treia parte a romanului aduc în prim plan figura esenţializată a vînătorului vrăjit de vulpea albastră ce îi taie calea, celelalte două secvenţe coagulează imaginea botanistului retras în pustietatea fermei părinteşti de la Brekka, pe care o preschimbase într-o gospodărie prosperă cu ajutorul nesperat al tinerei cu sindromul Down pe care o luase cu generozitate sub protecţia sa. Cea de-a doua parte, cea mai consistentă epic, se reîntoarce pentru început cu două zile înaintea vînătorii de vulpi, cînd botanistul Friðrik B. Friðjónson îi trimite pastorului Baldur Skuggason un coşciug în care s-ar afla trupul neînsufleţit al lui Hafdís Jónsdóttir, copila retardată pe care botanistul o luase în grija sa în urmă cu şaptesprezece ani, după ce aceasta fusese găsită pe puntea unui vas comercial eşuat pe ţărmul islandez. Din iarna anului 1883 povestea plonjează printr-un flashback abrupt în 18 aprilie 1868, cînd printre butoaie de untură de peşte este descoperită o făptură înfometată şi chinuită de răni adînci, strîngînd în braţe o bocceluţă în care îşi poartă peste ani secretul propriei identităţi. În pofida traumelor ce i-au marcat primii ani din viaţă, norocul îi surîde tinerei ce îşi spune Abba şi pe care protectorul ei o numeşte, nu fără ironie, Hafdís Jónsdóttir, „«fiica lui Jón», sau, cu alte cuvinte, a Islandei”, în vremea în care, pe această insulă aspră, copiii născuţi, ca ea, cu sindromul Down erau ucişi fără milă la naştere de către moaşele care, fără vreo umbră de remuşcare, le „lăsau suflul vieţii să se întoarcă în marele cazan clocotitor din care fiece făptură omenească îşi primeşte porţia de suflet.”
Vulpea albastră încastrează cu măiestrie în canavaua ficţională o referinţă veridică la un jalon din istoria medicinei, integrînd firesc în eşafodajul epic un sinopsis al articolului ce descrie pentru prima dată sindromul Down, cu aproape o sută de ani înainte ca genetica să îi descopere cauzele reale. În vremea în care, student la Copenhaga, acceptase slujba ingrată de paznic de noapte la morga oraşului şi oferta de a traduce în acel răstimp nocturn în daneză articole din reviste medicale străine pentru un coleg de la Medicină legală, Friðrik descoperă un studiu publicat de doctorul John Langdon H. Down în „London Hospital Reports” din 1866 despre situaţiile în care „femei de rasă caucaziană dădeau uneori naştere unor copii retardaţi cu trăsături asiatice.” Dincolo de explicaţia abracadabrantă, conform căreia copiii respectivi ar rămîne blocaţi în stadiul al şaptelea al dezvoltării fătului, pe axa „peşte – reptilă – pasăre – cîine – maimuţă – negru – asiatic – indian – alb”, Friðrik reţine că aceşti copii, deşi invariabil „rămîneau puerili şi neajutoraţi pe parcursul întregii lor vieţi”, au totuşi o şansă la o viaţă decentă, întrucît, „trataţi cu răbdare şi blîndeţe, puteau dobîndi multe deprinderi utile.” Este ceea ce va încerca şi Friðrik să îi asigure Abbei, primind-o în viaţa sa, oferindu-i protecţie şi înţelegere, ajutînd-o să îşi găsească un rost, să aibă grijă de animale şi de gospodărie, să adune plante medicinale şi să întocmească ierbarele tradiţionale, cu cincizeci şi şapte de exponente din flora islandeză, pe care tinerii le ofereau logodnicelor lor, însoţite, pe ultimele pagini, de poezioare romantice compuse de aceştia special pentru ele. Mai mult, Abba îşi are propriul vocabular, învaţă să scrie, cunoaşte poveştile lui Andersen, colecţionează cu pasiune pene pe care le adună sîrguincios în cartea ei de ornitologie şi păstrează cu îndîrjire o boccea misterioasă pe care Friðrik o va deschide de abia după moartea senină a fetei care i-a adus lumină şi tandreţe în viaţa lui altfel tristă şi solitară. Iar puzzle-ul pe care îl va descoperi în cutia pe care Abba o numise cu candoare umph, cu cele două citate latineşti din poetul Metamorfozelor – „Omnia mutantur – nihil interit” (Toate se schimbă – nimic nu piere) şi „Uşoare sînt poverile purtate cu bucurie” – , va arunca o lumină nebănuită asupra întregii istorii, reînnodînd destinele separate brutal cu ani în urmă, sub zodii nefaste.
Scrisoarea lui Friðrik din cea de-a patra secvenţă a cărţii dezleagă o parte din taina cărţii, fără a risipi aura de mister ce impregnează povestea. Baldur îşi vînduse copila retardată de doisprezece ani unor marinari în schimbul puştii care îl va conduce în final în nefiinţă, iar peste ani, cînd şi-ar fi putut repara greşeala, odată ce soarta i-a adus-o înapoi în cale pe Abba, prin mijlocirea lui Friðrik, el o respinge din nou, interzicîndu-i fetei să ia parte la slujbele de la biserica păstorită de el. În cele din urmă, tatăl denaturat nici nu ştie că în locul trupului Abbei a îngropat un coşciug gol, întrucît Friðrik a crezut de cuviinţă că locul protejatei sale nu e în cimitirul de lîngă capriciosul rîu Botnsá, care în fiecare primăvară iese din matcă, dezgropînd de-a valma osemintele din vale. Într-un ritual pios, cu duioşie şi delicateţe, Friðrik o pregăteşte el însuşi pe Abba pentru cea din urmă călătorie, în hainele ei de sărbătoare şi o aşază, îngînînd versurile unei vechi balade uitate despre egalitatea în faţa morţii, în mormîntul din dumbrava fermei sale din Brekka, considerînd că „Abba merita tovărăşia altor suflete şi tovărăşia altui pămînt.” Abba îl ajută pe Friðrik să înţeleagă tîlcul cuvintelor lui Ovidiu, „Uşoare sînt poverile purtate cu bucurie” şi, după plecarea dintre cei vii a celei care cu zîmbetul ei „a înmulţit fericirea din lume”, generosul botanist îşi continuă menirea de a aduce un strop de alinare celor năpăstuiţi de soartă, rămînînd să vegheze ferma solitară din care, cu ani în urmă, ar fi plecat fără regrete dacă „universul nu i-ar fi oferit pe nepusă masă, într-o noapte senină de iunie, un poem enigmatic închis într-un coteţ mizerabil.” Mai mult ca niciodată frumuseţea e de partea celui ce priveşte prin „ochiul cel bun” pe care lumea îl întredeschide pentru cei care încă mai cred că universul „este compus din poeme”.
Sjón, Vulpea albastră, Traducere din limba engleză de Anca Băicoianu, Editura Polirom, Iaşi, 2014, 152 p.
