Un poem enigmatic (I)

„Silueta din colţ a devenit conştientă de prezenţa lui. A ridicat privirea, ochii lor s-au întîlnit; apoi a zîmbit, iar zîmbetul ei a înmulţit fericirea din lume.” Pentru cititorul răbdător, care ştie cum să desluşească poemele înscrise în ţesătura discretă de semne a universului, o privire scăpărătoare şi un zîmbet inocent pot schimba traiectoria previzibilă a unei vieţi banale, menind-o unui tîlc mai înalt. Strania şi delicata poveste ce prinde contur în romanul din 2003 al scriitorului islandez Sjón, Vulpea albastră, se construieşte asemenea unui bulgăre de zăpadă ce antrenează în cursul lui alte şi alte straturi aparent fără aderenţă la miezul compact al naraţiunii. Totul porneşte de la proverbiala încrucişare a două destine, ambele aflate într-un decisiv punct de cotitură, întîlnire ce se petrece dincolo de cuvinte şi gesturi inutile, într-un coteţ mizerabil şi întunecat din inima de gheaţă a Reykjavikului, în îndepărtatul an 1868. În urma unui empatic schimb de priviri de o tandreţe răvăşitoare, o legătură indisolubilă se coagulează instantaneu între o copilă amărîtă, suferind de sindromul Down, aflată la cheremul oamenilor nemiloşi, şi un tînăr botanist orfan, reîntors în ţara natală pentru a vinde ferma moştenită de la părinţi. Din acel moment de graţie, care „a înmulţit fericirea din lume” pe un fundal de iremediabilă melancolie, darnicul Friðrik o va lua în grija sa pe vulnerabila Abba, iar taina ce se ţese în jurul delicatei copile îşi va afla bizara dezlegare de abia şaptesprezece ani mai tîrziu, pe tărîmurile alunecoase ale fantasticului. Vulpea albastră glisează cu agilitate pe muchia fragilă dintre straniu şi miraculos, întreţesînd subtil realismul frust şi crud al unor istorii dramatice şi magia suavă a unor fulguraţii poetice.

Povestea lui Sjón plonjează în vremuri tulburi, în care firavele licăriri ale ştiinţei mijesc stinghere printre umbrele superstiţiilor şi prin pîcla translucidă a legendelor. Vulpea albastră are ceva din asprimea şi austeritatea nesfîrşitelor întinderi de zăpadă neatinse de prezenţa nefastă a omului, dar şi din frumuseţea şi strălucirea aurorelor boreale ce îşi desfăşoară efemerul spectacol de lumini şi culori vibrante la căderea cortinei de întuneric a nopţii de nepătruns: „Lumina zilei pălea. În sălile din ceruri era acum destul de întuneric pentru ca surorile Aurorei boreale să-şi înceapă vioiul dans al vălurilor. Într-o feerie de culori, se roteau uşoare şi agile sub bolta nesfîrşită, în rochiile lor vaporoase, aurii, risipind ici şi acolo perle din colierele deşirate în rotirile lor frenetice. Acest spectacol îşi atinge punctul culminant imediat după apus. Apoi cade cortina; noaptea pune stăpînire peste lume.” Monotonia noianelor de zăpadă ce îmbracă peisajul sobru al Islandei se răsfrînge în simplitatea aspră a vieţii la care sînt sortiţi locuitorii distanţi şi însinguraţi ai acestei insule îngheţate. De abia în pragul morţii, înainte de cufundarea definitivă în noaptea nefiinţei, frumuseţea irumpe asemenea vaporoaselor aurore boreale, învăluind fiecare destin izolat într-o difuză aură mitică, sub vraja nopţilor polare.

Prima dintre cele patru părţi ale microromanului lui Sjón ilustrează magistral o astfel de aureolare, concentrînd într-un laconic poem în proză o urmărire pe viaţă şi pe moarte a unei vulpi albastre de către tenacele ei vînător, într-o cursă neîntreruptă, ce aminteşte prin simplitatea şi tensiunea ei de înfruntarea exemplară dintre dîrzul pescar şi neabătutul peşte din Bătrînul şi marea. Vînătorul fermecat de vulpea cu splendida ei blană albastră pare a împrumuta din perseverenţa şi forţa brută a bătrînului pescar al lui Hemingway, ambii fiind antrenaţi într-o confruntare cu spectrul macabru al morţii. Încleştarea finală îl transformă pe vînător într-o forţă pură, stilizată, depersonalizată, iar urmărirea pare a deveni un scop în sine, desprinsă de consecinţele materiale ale capturării unui asemenea animal rar. Încordarea şi agilitatea cu care vînătorul îşi urmăreşte timp de peste douăzeci de ore prada, uitînd de frig, de somn sau de foame, trucurile prin care vulpea este indusă în eroare, „lăsîndu-i astfel omului o portiţă prin care îi putea pătrunde în minte”, creează o vrajă destrămată brutal odată cu detunătura ce curmă fragilul echilibru de forţe ce se înfiripase între inteligenţa omului şi intuiţia animalului. De abia fatala împuşcătură îl readuce pe vînător în rîndul oamenilor, conferindu-i un nume, o identitate şi o vină de ispăşit. În cele din urmă, brutalul pastor Baldur Skuggason prinde formă din cu totul altă plămadă decît înţeleptul şi contemplativul pescar din Bătrînul şi marea, soarta fiindu-i pecetluită de o istorie sordidă, veche de peste şaptesprezece ani.

După un intermezzo narativ ceva mai alert, cea de-a treia parte a cărţii revine la punctul în care vulpea este învinsă de vînătorul perseverent, doar că de data aceasta ni se oferă reversul medaliei, răspunsul necruţător al muntelui la intruziunea lui Baldur Skuggason în inima sălbatică a ţinuturilor înzăpezite. Ca ripostă promptă la focul de armă ce i-a tulburat ritmurile fireşti, avalanşa se declanşează instantaneu, angrenîndu-l pe Baldur Skuggason într-o luptă fără sorţi de izbîndă cu frigul ce îi cuprinde trupul, cu rănile ce îl slăbesc şi cu delirul ce îi înfierbîntă mintea. Sjón construieşte cu subtilitate şi umor negru, la graniţa firavă dintre halucinaţie şi magie, scena finală a prăbuşirii în moarte a damnatului vînător, în care vulpea revine la viaţă şi îl provoacă pe pastor la un discurs savant despre legătura dintre divinitate şi electricitate. Scriitorul islandez se joacă dezinvolt cu efectele create de simetrii şi coincidenţe precum inserţia în scrisoarea lui Friðrik către Baldur a unui bizar post-scriptum: „Azi noapte am visat o vulpe albastră” ori interogaţia în limba franceză, n’est-ce pas?, prezentă atît în discursul vulpii reînviate, cît şi în scrisoarea botanistului din ultima parte a cărţii. Skuggason rămîne convins că vulpea răpusă pe care a urmărit-o ca în transă este un animal vrăjitoresc, trimis pe urmele sale de fratele său invidios, dar astfel de ciudate potriviri îl poartă pe cititor pe alte posibile cărări interpretative. Ca, de altfel, şi finalul năucitor al lui Skuggason – aflăm din nota traducătoarei că Skugga – Baldur, titlul cărţii în original, în islandeză înseamnă „Baldur Umbra, Spectrul sau Dublul” – în care pastorul înghite inima vulpii răpuse, îmbracă superba blană albastră a vulpii şi urmează îndemnul goethean „Lumină, mai multă lumină!” Doar că ieşirea la lumină se petrece într-o „primăvară, înaintea erei omului” şi coincide cu o tulburătoare metamorfoză eliberînd animalitatea ascunsă în inima sălbatică a singuraticului pastor: „Dar cu cît se apropia mai mult de ţintă, cu atît mai puţin om rămînea în el, cu atît mai mult devenea animal.”

Sjón, Vulpea albastră, Traducere din limba engleză de Anca Băicoianu, Editura Polirom, Iaşi, 2014, 152 p.