Irina Dincă 
„Mă întorsesem, ieşisem la şosea, făcusem avere – dormeam la Angelo şi stăteam de vorbă cu Cavalerul –, dar figurile, glasurile, mîinile care trebuiau să mă cerceteze şi să mă recunoască nu mai erau. De o bucată de vreme nu mai erau. Ceea ce rămăsese era ca o piaţă a doua zi după bîlci, o vie după cules, o întoarcere de unul singur, la restaurant, cînd cineva te-a părăsit. Nuto, singurul care mai rămînea, se schimbase, era un bărbat ca mine. Adevărul e că un bărbat eram şi eu acum, eram adică un altul – şi chiar dacă aş fi regăsit Mora cum o aflasem în prima iarnă, şi apoi vara, şi apoi din nou vară şi iarnă, zi şi noapte, în toţi anii aceia, nici eu n-aş mai fi ştiut ce să fac. Veneam prea de departe – nu mai eram de-al casei, nu mai eram precum Cinto, lumea mă schimbase.” Eşecul reîntoarcerii nu îşi are obîrşia în nerecunoaşterea locurilor de mult lăsate în urmă, ci în absenţa ochilor celor meniţi să-l recunoască pe fugarul ce s-a decis după ani şi ani să revină acasă. Orice regăsire este, în esenţa sa, imposibilă, întrucît niciodată cel ce a plecat în lumea largă nu se va mai putea întoarce acelaşi, inocenţa copilăriei, prospeţimea adolescenţei, cutezanţa tinereţii fiind iremediabil pierdute într-un trecut irecuperabil. Ultimul roman al lui Cesare Pavese, Luna şi focurile, urmăreşte o altfel de odisee, a unui bastard pentru care ocolul pămîntului în douăzeci de ani de pribegie nu înseamnă altceva decît un periplu iniţiatic în căutarea propriei identităţi. Doar că hoinarul care înţelege că stelele ce îi străjuiesc viaţa în Genova, în America sau aiurea îi sînt străine nu se va mai regăsi nici sub bolta cerului sub care a deschis ochii spre lume. Rătăcitorul din proza lui Pavese nu se întoarce numai ca să-şi (re)găsească locul, ci mai ales ca să se caute pe sine însuşi, cel pe care lumea îl schimbase într-un altul de nerecunoscut.
În simplitatea lui laconică, romanul lui Pavese ascunde subtile simetrii, precum jocul de oglinzi în care personajul se dedublează, proiectîndu-se într-un alter-ego ce îi înlesneşte efortul de autocunoaştere. Nuto, prietenul-călăuză ce îi trezeşte dorul de ducă, şi Cinto, copilandrul şchiop căruia îi va stîrni, la rîndul său, chemarea depărtărilor, sînt asemenea oglinzi fluide, în apele cărora alunecosul Ţipar îşi va proiecta propriile obsesii şi incertitudini. Cu trei ani mai mare, Nuto este cel care îi deschide orizontul băieţandrului ce îşi imagina că „satul ăsta, unde nu m-am născut, ar fi lumea toată”, ispitindu-l să privească linia de cale ferată ca pe o poartă spre necunoscut şi un nod al unei reţele de cărări încrucişate ce te pot duce oriunde îţi pofteşte inima: „Nuto a fost cel care mi-a spus că trenul te duce oriunde vrei, şi acolo unde se sfîrşeşte calea ferată încep porturile, şi vapoarele merg şi ele la ore hotărîte, lumea întreagă e o încrucişare de drumuri şi de porturi, un orar al oamenilor care călătoresc, care fac şi desfac şi, ca peste tot, unii sînt isteţi, alţii nătărăi”. Camaradul de joacă şi complicele la visare, tîmplarul de pe Salto şi cîntăreţul la clarinet, Nuto este, de asemenea, şi iscusitul povestaş ce îi pomeneşte „numele unei puzderii de ţări despre care e de ajuns să citeşti ziarul ca să afli tot ce pofteşti”, îi istoriseşte anecdote, îi împărtăşeşte experienţele sale din peregrinările prin satele unde a cîntat şi îl îndeamnă la lectură, avertizîndu-l că „o să fii mereu un neisprăvit dacă nu citeşti în cărţi”. Jocurile şi poveştile lui Nuto sînt cele care îi înteţesc bovarica năzuinţă de a fi altfel, de a se simţi un altul şi a se prezenta în faţa celorlalţi drept altcineva, bogat, puternic şi împlinit. Mai mult decît un ghid în călătoria prin lume, Nuto este pentru mai tînărul său învăţăcel o călăuză în spaţiile minţii, descuindu-i porţile ferecate ale gîndirii: „Astfel am început să înţeleg că oamenii nu vorbesc numai ca să vorbească, ca să zică «am făcut asta», «am făcut aia», «am mîncat şi am băut», ci vorbesc ca să-şi facă o idee, să priceapă cum merge lumea asta. Nu mă gîndisem niciodată la aşa ceva.”
Cu toate acestea, precum imaginea răsturnată dintr-o oglindă, Nuto este nu doar modelul, ci şi imaginea inversă, într-o ingenios construită simetrie, a personajului central din romanul lui Pavese, cel care rămîne în sat după ce îi insuflase prietenului său iluzia că viaţa e în altă parte. Dar Nuto este şi cel care încearcă din răsputeri să uite trecutul nevralgic, în vreme ce dublul său se întoarce în primul rînd pentru a-şi reaminti, a readuce la lumină fapte şi amintiri demult apuse. Nuto poartă în el cicatricile unor răni prea dureroase pentru a putea fi uşor aduse la lumină, alternativa la mărturisire fiind combustia ghemului de amintiri într-o flamă purificatoare: „Poate că e mai bine aşa, poate că e mai bine ca totul să piară ca un foc de ierburi uscate şi lumea s-o ia de la început”. Unda de poezie ce străbate scriitura abruptă a lui Cesare Pavese se întrezăreşte în (fr)agilitatea cu care întreţese în urzeala dură a poveştii nodurile unei discrete reţele metaforice, în rezonanţă cu neaşteptata alăturare din titlul romanului. Ignis şi Selene sînt forţele obscure, cînd prielnice, cînd destructive, ce orînduiesc subtil mersul anotimpurilor, insuflînd deopotrivă admiraţie şi teamă, veneraţie şi oroare. Focurile aprinse ritualic pe mirişte, pe dealurile din preajmă, „trezesc pămîntul” şi îmbogăţesc recolta, dar văpaia poate la fel de bine să se întoarcă împotriva oamenilor, să mistuie pînă la temelii o gospodărie sau să înghită în flamele ei neiertătoare trupurile jertfite pe rugul istoriei. Focurile ce mocnesc în romanul lui Pavese îşi au rostul lor ascuns, ele sînt menite să şteargă urmele, într-o combustie totală, cathartică, singura ce face posibil un nou început. Iar după cum mărturiseşte dezarmant Nuto, „în lună […] trebuie să crezi, n-ai ce face”, pînă şi scepticul Ţipar, reticent în a da crezare poveştilor gogonate despre diversele înrîuriri ale astrului nocturn în viaţa mundană, va trăi experienţa-limită a singurătăţii sub lumina lui roşiatică. Înrîurirea fatidică a lunii îşi va face simţită prezenţa într-o noapte din inima sălbatică a Americii necunoscute. Cu camioneta în pană in the middle of nowhere, pe o şosea pustie, printre gropi şi cactuşi, exasperat de urletul sinistru al cîinilor şi bulversat de trecerea rapidă a trenului, ca „o vietate speriată ce se făcea nevăzută în goană”, Ţiparul simte nu doar ostilitatea stelelor ce nu sînt ale sale, ci şi înstrăinarea lunii, ce îşi arată chipul ei crud şi înfiorător: „Am desluşit o lumină roşiatică; m-am dat jos din cabină înţepenit şi zdrobit; printre norii joşi se ivise o felie de lună care părea o rană de cuţit şi însîngera cîmpia. Am stat s-o privesc o bucată de vreme. Mă înfricoşa cu adevărat.”
Din perspective diferite şi cu destine complementare, Nuto şi Ţiparul sînt martorii tăcuţi ai unor preschimbări ce tulbură cursul firesc al lumii, privirea implicată, din interior, nefiind mai comprehensivă decît cea distanţată, din afară, în confruntarea cu meandrele capricioase ale istoriei. Mai mult, ca faţa nevăzută a lunii, sînt lucruri ce rămîn pentru totdeauna ascunse, pe care „nu le ştia nimeni, în afară, poate, de cineva care să fi plecat de acasă”. Ţiparul joacă rolul unui astfel de personaj paradoxal, simultan un outsider ce simte „ce înseamnă să nu te fi născut într-un loc anume, să nu-l ai în sînge, să nu te simţi pe jumătate îngropat în el împreună cu bătrînii”, şi un insider ce ştie „povestea lunii şi a focurilor”, pe care, pentru ca să o înţelegi, „trebuie să fii plămădit aici, să ai valea asta în sînge, ca vinul şi ca mămăliga, şi atunci ai s-o cunoşti fără să mai fie nevoie să vorbeşti despre ea, şi tot ce ai purtat în tine ani şi ani, fără să ştii, să se trezească acum dintr-odată”.
Cesare Pavese, Luna şi focurile, Traducere din limba italiană şi note de Florin Chiriţescu, Editura Polirom, Iaşi, 2016, 208 p.
