Un alt Robinson

„În mine există un cosmos în devenire. […] Nu ştiu unde are să mă ducă această creare a mea însumi continuată. Dacă aş şti, ar fi sfîrşită, îndeplinită şi definitivă.” Robinson Crusoe al lui Daniel Defoe ilustrează un cosmos stabil, el se ghidează în pustietatea unei insule pierdute în imensitatea oceanului, după aceleaşi principii după care şi-ar organiza viaţa în societate, el rămîne imperturbabil un model pentru creatorul de ordine, de civilizaţie, de statornicie. Scriitorul francez Michel Tournier îndrăzneşte să înlăture platoşa mitică ce învăluie figura statuară a lui Robinson civilizatorul şi să-i dezvăluie chipul ascuns, proteic, alunecos, într-o continuă reinventare, cu atît mai fascinantă cu cît refuză mai aprig închistarea în vechile etichete, convenţii, prejudecăţi. Romanul din 1967, Vineri sau limburile Pacificului, rescrie povestea austerului naufragiat pe o insulă pustie, descoperind treptat neliniştile ce dospesc sub crusta certitudinilor, speculaţiile ce invadează gîndurile unui spirit pozitiv, forţele obscure ce mocnesc sub scutul sobrietăţii, virtualităţile ce germinează sub masca fragilă a cumpătării. Nici docilul Vineri din romanul lui Defoe nu îşi păstrează contururile ferme: el devine oglinda neliniştitoare în care Robinson îşi contemplă sminteala, dar şi călăuza exuberantă care îl dezvaţă de seriozitate, iniţiindu-l în hîrjoana gratuită, explozivă, revigorantă a jocului. Metamorfozele lui Robinson sînt captate cu fineţe de Michel Tournier, convulsiile larvei închise în coconul convenienţelor se transfigurează în vibraţiile crisalidei pregătite să elibereze fluturele plăpînd ce palpită în întuneric, presimţind beţia zborului spre soare.

Vineri sau limburile Pacificului se deschide printr-un prolog criptat, încapsulînd o sibilinică profeţie ce conţine în germene, printr-o inspirată punere în abis, cheia interpretativă a dinamicii interioare a lui Robinson. Cărţile de taroc egiptean în care căpitanul vasului îi citeşte lui Crusoe viitorul în ziua fatidică a naufragiului se dovedesc a fi, pe parcursul lecturii, jaloanele ce punctează traiectoria sinuoasă a unei iniţieri, cu rătăciri şi praguri, cu prăbuşi şi reveniri spectaculoase, cu descinderi în infernul interior şi cu probe de foc ce separă eşecul de promisiunile unui nou început. Prima carte extrasă de Robinson îl propulsează pe făgaşul previzibil: micul Demiurg va reconstrui o lume după chipul şi asemănarea sa, ignorînd că în spatele măştii sale hieratice se ascunde un „scamator: opera lui este iluzie, ordinea lui – iluzorie”. Impulsionat de Marte, el va repurta „o victorie-aparentă asupra naturii”, însă încet-încet vălul Mayei îşi va pierde consistenţa, iar scamatoria odată divulgată, Războinicul devine „conştient de singurătatea lui”. Retras în intimitatea peşterii, Pustnicul se adînceşte în căutarea de sine, însă Venus îl va scoate din bîrlog, preschimbată într-un Săgetător ce îşi îndreaptă arcul spre soare ori în fratele geamăn care îl va purta spre înălţimi. După ce va fi trecută proba Haosului, semnalată de Spînzuratul care îl va răsturna pe Robinson „cu capu-n jos”, Cetatea solară, „suspendată-ntre timp şi eternitate, între viaţă şi moarte” se va arăta sub semnul Gemenilor inocenţi, înlănţuiţi în „apogeul perfecţiunii umane, infinit de greu de cucerit, mai greu încă de păstrat”. Echilibrul fragil se frînge sub semnul Capricornului, însă primejdia de moarte va fi ocolită prin mijlocirea lui Jupiter, care va lua chipul unui „copil de aur ieşit din măruntaiele pămîntului” şi îi va înapoia lui Robinson cheile Cetăţii solare, redîndu-i rostul pierdut. Toate aceste indicii sînt tot atîtea chei ce prefigurează lectura, metamorfozele lui Robinson urmărind uneori alegoric, alteori cu o fidelitate ad litteram oracolul care nu este altceva decît urzeala pe care se joacă regizorul omniscient care ţese meticulos şi maiestuos povestea: „Vorbele pe care ţi le-am spus eu sînt într-un fel cifrate, iar cheia lor este chiar viitorul dumitale.”

Efortul demiurgic al lui Robinson din Vineri sau limburile Pacificului are ceva artificial, mecanic, derizoriu: nu întîmplător, reacţia spontană a araucanului salvat de englez şi convertit cu forţa, într-o primă fază, la civilizaţie va fi un hohot ireprimabil de rîs. Confruntat cu o singurătate dezolantă şi bîntuit de fantomele trecutului iremediabil pierdut, Robinson construieşte, organizează, legiferează, ordonează cu disperare tot ceea ce găseşte disponibil pe insulă: îmblînzeşte natura rebelă, trece de la stadiul culesului şi al vînătorii la cel al agriculturii şi al domesticirii animalelor, îşi construieşte o casă, naiv „muzeu al umanului”, înconjurată mai apoi de „Pavilionul de Măsuri şi Greutăţi”, de „Palatul de Justiţie” şi de „Templu”, elaborează o Constituţie şi un Cod penal care stipulează drepturile şi obligaţiile ce îi revin ca „guvernator-general-administrator” al insulei, îşi construieşte singur un „corset de convenienţe şi prescripţii” ca pavăză împotriva dezumanizării. Nu doar spaţiul este modelat după rigorile civilizatorii ale lui Robinson, ci şi timpul este domesticit, el nu mai „alunecă fără voie într-o prăpastie obscură”, ci cursul îi este deviat într-o albie previzibilă: orologiul improvizat, picăturile de apă ce se preling dintr-o clepsidră într-un cadran ţin şirul orelor scurse, imprimînd un ritm liniştitor prin cadenţele unui „tic-tac mecanic, obiectiv, incontestabil, exact, controlabil”. Însă această fortăreaţă în care se închide Robinson pare mai degrabă un castel construit din cărţi de joc – sau de taroc – , ridicat pe nisipuri mişcătoare, vulnerabil cu precădere la seismele interioare ale arhitectului. Edificiul înălţat de Robinson este antidotul împotriva prăbuşirii în mocirlă, spaţiu fetid, infern al dezagregării, al unei morţi lente, al lîncezirii în pelicula de noroi şi în humusul amintirilor. Aflat în faţa unei alegeri, Robinson separă tranşant ordinea de haos, impunîndu-şi virtutea şi înfierînd viciul, uitînd avertismentul căpitanului Pieter Van Deyssel, de a se feri de puritate, „vitriolul sufletului”. Forţele elementare reprimate drastic de morala severă a quakerului vor ieşi pînă la urmă la suprafaţă, atrăgîndu-l într-un vîrtej ce poate să îl afunde în tenebrele morţii sau să îl înalţe spre cer. Hîrtia de turnesol a acestor transformări o constituie meditaţiile pe care Robinson le consemnează pe foile şterse ale unor cărţi salvate de la naufragiu, încropind un jurnal al vieţii interioare, dezvăluind chipul ascuns al filosofului din spatele măştii omului de acţiune, delicata faţă umană a celuilalt Robinson ce înfloreşte liber în umbra eroului civilizator.

Demiurgul devine conştient de propria scamatorie şi se închide în sine, se metamorfozează într-un Pustnic ce îşi sondează adîncimile amintirilor, în căutarea unei ieşiri din cercul vicios al singurătăţii. O primă slăbire a ordinii superficiale a cosmosului robinsonian este suspendarea timpului, oprirea ticăitului clepsidrei, care prilejuieşte experimentarea unei stări de graţie, a unor „clipe de neprihănire” care dezvăluie „cealaltă insulă”, care nu mai e un domeniu de administrat, ci o „persoană” ce palpită sub învelişul ei carnal, o discretă prezenţă feminină. Botezată Speranza, insula se antropomorfizează, ia pe rînd chipul mamei ce îl primeşte din nou pe Robinson în pîntecele ocrotitor al alveolei din peşteră, în care acesta îşi regăseşte poziţia de foetus, pe limbul fluid al inexistenţei, între viaţă şi moarte, apoi al unei iubite cosmice, Mireasa din Cîntarea Cîntărilor, ispititoarea Venus din valea trandafirie. Mirajul teluricului se va împrăştia de-abia odată cu apariţia micuţului „geniu eolian”, botezat de Robinson „Vineri”, avatarul masculin al zeiţei, arcaşul ce aruncă săgeţi spre soare şi visează să zboare, să se desprindă de tot ce e pămîntesc. La început, Robinson şi Vineri sînt prinşi în caruselul convenienţelor, îşi asumă cu solemnitate ori din inerţie rolurile de stăpîn şi sclav, însă pojghiţa firavă de reguli, ritualuri, rînduieli are tot mai multe fisuri, explozia ce aruncă în aer surogatul de civilizaţie spulberînd hilarul şir de forme fără fond care alcătuiau „insula-administrată”, păstăi goale, private de seva vitală a Speranzei. Rolurile se schimbă, servitorul devine geamănul care îl învaţă pe Robinson să stea cu „capu-n jos”, îi descoperă deliciile imprevizibilului, gratuitatea jocului, frumuseţea brutală a convertirii unui ţap învins în luptă dreaptă într-o fiinţă aeriană, un zmeu care zboară şi un craniu care cîntă, captînd „simfonia instantanee” a vîntului. De-abia acum Robinson e pregătit pentru ultima treaptă a metamorfozei, care substituie domniei telurice o fază solară, prin care încrîncenatul homo faber devine dezinvoltul homo ludens, care şi-a găsit echilibrul în eternitatea fiecărei clipe.

În Vineri sau limburile Pacificului, Michel Tournier se dovedeşte a fi un subtil seismograf al fluctuaţiilor temporale, detectînd cele mai fine oscilaţii, sensibil la modulaţiile percepţiei care modelează prezentul şi eternitatea, fantasmele trecutului şi harta mentală a viitorului. Timpul îşi pierde rigiditatea, devine maleabil, configurîndu-se diferit în fiecare stadiu al metamorfozei lui Robinson: în mocirlă ori în intimitatea maternă a peşterii, clipele se preling în urmă, prezentul e „doar un rezervor de amintiri, o fabrică de trecut”, eternitatea nefiind altceva decît reluarea vieţii în profunzime, „mai atent, mai inteligent, mai senzual decît era cu putinţă-n învălmăşeala prezentului”. În schimb, în interiorul fortăreţei, sensul se inversează: cîtă vreme orologiul este funcţional, timpul trece „repede şi util”, „fiecare zi, fiecare oră, fiecare clipă era înclinată, într-un fel spre ziua, spre ora sau spre clipa următoare, şi toate împreună erau aspirate de ţelul momentului a cărui inexistenţă provizorie crea un fel de vacuum”, precipitîndu-se spre viitor, lăsînd în urmă, deversate în trecut, „o grămadă de monumente şi de gunoaie care constituiau istoria” lui Robinson. Timpul se disciplinează, devine neutru, obiectiv, constant şi monoton odată captat în curgerea mecanică a orologiului, însă fiecare oprire a maşinăriei aduce o experimentare a atemporalului, o simulare a eternităţii. În aceste momente de graţie, Robinson presimte că timpul rectiliniu este doar o iluzie, descoperind în ciclul anotimpurilor ori în dansul orelor discrete „chei pentru eternitate”. Sub zodia solară, Robinson învaţă să reconsidere prezentul, să trăiască plenar în timpul circular ascuns în „clipa eternă”, care îi nutreşte tinereţea şi vitalitatea: „Era tînăr de-o tinereţe minerală, divină, solară. Fiecare dimineaţă era pentru el un prim început, începutul absolut al istoriei lumii. Sub soarele-zeu, Speranza vibra într-un prezent perpetuu, fără trecut şi fără viitor. N-avea să se smulgă din această clipă eternă, aflată-n echilibru-n vîrful unui paroxism de perfecţiune, pentru a cădea într-o lume de uzură, de pulbere şi de ruine.” Cînd civilizaţia îşi trimite emisarii, după douăzeci şi opt de ani, două luni şi nouăsprezece zile de izolare, pentru a-l „salva” pe Robinson de spectrul solitudinii, îl va găsi refractar la mirajele ei: copilul Soarelui se va sustrage „vîrtejului de timp, degradant şi ucigător, pe care-l secretau în jurul lor şi-l trăiau oamenii” echipajului, în goana lor rapace, violentă, dementă, febrilă după ţeluri relative şi amăgitoare. Poate nu mai puţin iluzionat, însă cu siguranţă mai luminos şi mai liber, celălalt Robinson va învinge, cel jucăuş, detaşat, mereu tînăr, care va şti să „regăsească drumul acelor limburi atemporale şi populate de inocenţi” în care a învăţat să rîdă, „pentru a da şi mai bine-n vileag şi-a desface-aceste două legături, prostia şi răutatea”.

Michel Tournier, Vineri sau limburile Pacificului, Traducere din limba franceză de Ileana Vulpescu, Editura RAO, Bucureşti, 2013, 224 p.

(sursa foto: the-tls.co.uk)