Irina Dincă
„Nu e nimic magic în cărţi; magic e doar ceea ce spun cărţile, şi însuşi faptul că în ele peticele universului sînt însăilate într-un veşmînt pe măsura noastră.” Pentru scriitorul american Ray Bradbury, „în spatele fiecărei cărţi stă un om”, cărţile sînt o oglindă în care (ne) privim pentru a (ne) înţelege, o lupă ce „dezvăluie porii de pe faţa vieţii”, un memento al erorilor umane, un antidot împotriva uitării şi multe altele, în orice caz mult mai mult decît hîrtia care poate fi lesne transformată în scrum la 451 grade Fahrenheit. Sub travestiul unei cărţi de anticipaţie à la Jules Verne, în care sînt imaginate multe dintre gadgeturile lumii de astăzi, Ray Bradbury construieşte în romanul său din 1953, Fahrenheit 451, o tulburătoare distopie în care cea mai rea dintre lumile posibile este cea fără cărţi. Într-o formulă încercată şi de George Orwell în romanul său scris cu doar cinci ani înaintea celui al lui Ray Bradbury, Fahrenheit 451 îmbracă semnalul de alarmă într-o poveste trepidantă, topind „teza” în interstiţiile epicului şi îmbinînd cu măiestrie stilul răspicat aforistic cu cel voalat poetic.
În coşmarul tehnologic din Fahrenheit 451 prinde contur o lume pe dos, în care pompierii nu mai au menirea de a stinge focul, ci de a-l aprinde pentru a arde cele peste un milion de cărţi interzise şi, astfel, a-i feri pe oameni de nefericire şi de frămîntare. Cărţile fie „nu spun nimic”, fie sînt periculoase şi bulversante pentru aceşti „oameni ai focului” (firemen), care ard noapte de noapte volumele găsite în casele celor care nu respectă interdicţia, denunţaţi de prieteni, de vecini sau chiar de familie. După ce zece ani a fost unul dintre aceşti „băieţi veseli”, Guy Montag întîlneşte o rara avis, o adolescentă de 17 ani care are curajul să-şi manifeste „anormalitatea” prin gesturi bizare pentru fiinţele semi-robotizate din Fahrenheit 451: are curajul să stea la taifas, să se plimbe, să fie atentă la lumea din jur, să-i pună cîteva întrebări năstruşnice vecinului său pompier: dacă a citit vreuna dintre cărţile pe care le arde, dacă e adevărat că la început meseria sa însemna stingerea şi nu provocarea incendiilor sau dacă este fericit. Prin Clarissa McClellan, Guy Montag se confruntă cu o oglindă în care se vede pe sine şi întreaga societate în care el „funcţionează”, în care omul a devenit un banal „şervet de hîrtie”, folosit şi mototolit fără ezitare, prins într-un grotesc carusel ce se învîrte într-un vacarm violent şi halucinant.
Oraşul lui Montag, cu „nomazii benzinei”, gonind năuciţi, fără ţintă, şi morţii arşi fără remuşcări în crematoriul uitării, aminteşte izbitor de „infernul secolului” imaginat peste cîţiva ani de Dino Buzzati, în care „furia automobilistică” alimentează ura şi brutalitatea, iar bătrînii sînt aruncaţi cu nepăsare la gunoi. În universul distopic al lui Ray Bradbury spălarea creierelor se face printr-o supradoză de divertisment, oferită pe tavă de mass-media, şi o accelerare a ritmului vital pînă la confuzie şi reflex condiţionat. Şcoala inhibă din copilărie curiozitatea şi imaginaţia, impulsul de a pune întrebări, oferind spre memorare doar răspunsuri de-a gata, iar televizorul continuă această „menajare” a creierelor, bombardamentul informaţional cu „date neinflamabile”, amorţind capacitatea de selecţie şi reflecţie. Limbajul devine stereotip şi incoerent, făcînd imposibilă o comunicare autentică, lucrurile şi gesturile autentice sînt înlocuite cu surogate, potopul de vorbe fără legătură se substituie conversaţiei, iar rudele proiectate pe ecranele televizoarelor iau locul familiei. Depersonalizarea şi dezumanizarea se manifestă prin indiferenţă, comunicarea este îngheţată, iar „vorbele nu mai răzbat prin bariera de cristal”, Guy şi soţia lui, Mildred, se înstrăinează într-atît încît „nu se mai puteau atinge prin sticlă”, fiecare închis în singurătatea sa impenetrabilă, ce aminteşte izbitor de versurile tulburătoare din Stupul lui Federico Garcia Lorca: „Trăim în celule/ de cristal,/ în stupul aerului! Ne sărutăm prin sticlă.”
Acest proces de alienare pare să fi eliminat de la sine, prin nepăsare şi nerăbdare, cărţile din viaţa oamenilor, literatura a lăsat treptat loc digesturilor, Hamlet ajunge să fie rezumat în 10-12 rînduri, iar universităţile îşi închid porţile în lipsa studenţilor. Argumentaţia migălos construită de Ray Bradbury stîrneşte cîteva interogaţii incitante privind „tirania majorităţii” din Fahrenheit 451. Ce rost mai au pompierii, dacă cititorii se împuţinaseră pînă la a deveni o minoritate neglijabilă? Ce rol mai are cenzura într-o lume în care majoritatea se arată refractară la lectura vreunei cărţi? Climatul de teroare ce învăluie trezirea şi urmărirea lui Montag de către foştii lui colegi este simptomul clar al instaurării unui regim totalitar ce manipulează cu dibăcie „pompa centrifugă” menită „să elimine din mintea oamenilor orice gînd inutil, parazitar”. Cartea este privită cu suspiciune, ca o periculoasă „puşcă încărcată”, ce ar putea să trezească oamenii din inerţie, să le deştepte responsabilitatea şi afectivitatea anesteziată – grăitor fiind episodul în care versurile lui Matthew Arnold din Plaja de la Dover îi stîrnesc un plîns incontrolabil unei prietene a lui Mildred, care fusese pînă atunci întru totul hipnotizată de mirajele sistemului.
Guy Montag are de ales între alternativele ce-i sînt puse faţă în faţă: regulamentul succint al pompierilor, reamintit de şeful său, căpitanul Beatty, şi programul bogat şi flexibil al lui Faber, fostul profesor universitar pe care pompierul răzvrătit îl lecuieşte de laşitate. Într-o vădită antiteză cu primul set de reguli, ce se cer aplicate rapid şi fără discernămînt, Faber pledează pentru calitatea informaţiilor, pentru răgazul de a le asimila şi pentru responsabilitate. De asemenea, Montag se află la răspîntia a două soluţii de înfruntare a sistemului, cea individuală, gălăgioasă şi, inevitabil, sortită eşecului, şi cea colectivă, printr-o solidarizare discretă şi eficientă, care aduce împreună, pentru un ţel comun, toată intelighenţia risipită, marginalizată, (auto)exilată. Prima soluţie îl împinge la gesturi necugetate, la imprudenţe şi chiar la crimă: „Cît timp acţionam separat, fiecare pe contul lui, n-aveam alt capital decît mînia noastră.” Cealaltă atitudine nu este una imediată, nici una spectaculoasă – „Nu judeca o carte după coperţile ei” – , dar are mult mai mari şanse ca, pe termen lung, să coaguleze o mişcare de rezistenţă la presiunile sistemului. Ia naştere, astfel, o bibliotecă vie, alcătuită din oamenii ce decid să memoreze fiecare cîte un capitol dintr-o carte, „vagabonzi pe dinafară, dar mobilaţi pe dinăuntru cu biblioteci întregi”. Aceştia mizează pe răsturnarea vectorilor de acţiune ai sistemului represiv şi, în acest fel, pe revenirea la normalitate: agitaţia „circului” regizat de mass-media este contrabalansată de discreţie, suficienţei majorităţii manipulate îi este contrapusă modestia celor care se consideră „simple apărătoare de praf ale cărţilor”. Inflexibilităţii, terorii şi impunerii prin forţă li se opune o „organizaţie elastică şi flexibilă”, care ştie că „oamenii nu pot fi siliţi să asculte” şi care aşteaptă trezirea lor la luciditate.
Dincolo de îngroşările şi generalizările inerente oricărei distopii, Fahrenheit 451 lansează deopotrivă un avertisment percutant că ignoranţa, indiferenţa şi uitarea pot conduce la autodistrugere, dar şi un tonic panaceu la aceste pronosticuri sumbre. Discretă, firavă şi lucidă, speranţa se nutreşte din încrederea în potenţialul de regenerare al umanităţii, asemeni păsării Phoenix ce renaşte din propria-i cenuşă, precum şi în forţa cărţilor şi în puterea de discernămînt a cititorilor lor. Outsiderii plămădiţi de imaginaţia prospectivă a lui Ray Bradbury îşi asumă îndeletnicirea anevoioasă de paznici ai memoriei – „Iar cînd au să vă-ntrebe cu ce vă îndeletniciţi, voi să le răspundeţi: «Ne aducem aminte»” – şi de „ţesători ai firelor de azbest” prin care vor proteja valorile de furia focului demolator: „Undeva, trebuia să înceapă din nou opera de conservare a valorilor, cineva trebuia să înceapă din nou a pune deoparte şi a tezauriza aceste valori într-un fel sau altul, în cărţi, în discuri, în minţile oamenilor, indiferent în ce fel, numai să se păstreze bine, la adăpost de molii, de cari, de mucegai, de rugină şi de oamenii cu chibrituri. Lumea era plină de focuri de toate soiurile şi mărimile. Era momentul să se pună pe lucru breasla ţesătorilor firelor de azbest.”
Ray Bradbury, Fahrenheit 451, Traducere şi note de Petre Solomon, Editura Art, Bucureşti, 2013, 176 p.
(sursa foto: dailymaverick.co.za)
