Irina Dincă
„Odată ce ai trăit alături de cineva e un adevărat chin să fii obligat să trăieşti singur. Tăcerea unei încăperi luminate de foc unde ceasul se opreşte brusc din ticăit, umbrele înspăimîntătoare dintr-o casă goală – e mai bine să-l ai alături pe duşmanul tău de moarte decît să înfrunţi grozăvia de a trăi singur.” Notele tari ori suave ale solitudinii împletesc insinuanta linie melodică din Balada tristei cafenele, din consistenta nuvelă cu acelaşi titlu, dar şi din celelalte şase miniaturi narative ce complinesc melancolica simfonie a sudului american din volumul de proză scurtă a lui Carson McCullers. Cu naturaleţe şi supleţe, cumpănind cu sfială marja de indicibil, scriitoarea americană captează cele mai fine nuanţe ale tristeţii ce răzbate din neputinţa personajelor de a înfrunta şi de a accepta grozăvia solitudinii ce le veştejeşte sufletele. Balada tristei cafenele desfăşoară povestea unor personaje cu inima chinuită, „tare şi zgrunţuroasă precum un sîmbure de piersică”, împietrită de respingeri brutale şi înăsprită sub presiunea plictisului. Celelalte şase povestiri completează neobişnuita galerie de suflete veştejite, frămîntate de nesiguranţă, măcinate de ruşine sau de remuşcare, ostenite de trecerea ireversibilă a timpului ori chircite sub povara unor suferinţe nemărturisite.
Focalizarea se face pe cîte o scenă (ne)semnificativă, care captează cu acurateţe în doar cîteva fraze dramele personajelor, dar care, în acelaşi timp, nu schimbă cu nimic coregrafia implacabilă a destinelor. De pildă, Frances Bienchen descoperă într-o bună zi că „mîinile îi erau parcă străine de muzica dinlăuntrul ei” şi lasă în urmă dulcile iluzii de Wunderkind, asemeni lui Carson McCullers, care la rîndul ei, abandonează şcoala de pian pentru a se dedica scrisului. Ameţită de metamorfozele discrete ale adolescenţei, dar şi de vîrtejul repetiţiilor istovitoare şi a eşecurilor răsunătoare care îi sporesc confuzia, fata se desprinde brutal din cercul obsesiilor ei, dominat de figura patern-protectoare a profesorului Bilderbach, recunoscîndu-şi franc neputinţa de a mai intra în rezonanţă cu emoţia potenţială din partiturile muzicale pe care le interpretează. În contrast cu stîngăcia afectivă a adolescentei, cei doisprezece ocnaşi ce repară drumul către Forks Falls – într-o stranie aluzie intratextuală ce leagă printr-un fir invizibil acest text scris la nouăsprezece ani de nuvela Balada tristei cafenele – au disponibilitatea empatică, cizelată de piatra de încercare a suferinţei, să creeze o muzică „sumbră dar în acelaşi timp plină de bucurie”, ce pare să răzbată nu din piepturile chinuite ale unor criminali, ci din „adîncul pămîntului sau din cerul nesfîrşit”. Un astfel de melos discret şi melancolic învăluie fiecare partitură epică din Balada tristei cafenele, insinuînd un fond de mister latent, de adîncimi insondabile, dincolo de limpezimea frustă a scriiturii.
Delicatul fond muzical al povestirilor din Balada tristei cafenele îşi găseşte cele mai neaşteptate cutii de rezonanţă, suflete vii sau, dimpotrivă, blazate, îmbătrînite prematur de spaima cu care întîmpină ticăitul infatigabil al fiecărei secunde ce se pierde în trecutul irecuperabil. Starea de spirit a domnişoarei Amelia Evans poate fi lesne ghicită din inflexiunile glasului cu care îşi întîmpină muşteriii, iubirea revărsată cu dărnicie asupra cocoşatului îi modulează rîsetul debordînd de vitalitate, dobîndind „o notă şăgalnică, obraznică şi melodioasă”, pe cînd veninul dezamăgirii îi hodorogeşte vocea, care îşi pierde din vigoare şi devine „spartă, moale şi tristă precum tînguirea răguşită a orgii din biserică.” În Madame Zilensky şi regele Finlandei muzica acompaniază în cele mai mici detalii tabieturile şi excentricităţile personajelor ce îşi dedică viaţa studiului neabătut al compoziţiilor muzicale. Cu fiecare confidenţă despre viaţa ei privată, meticuloasa şi altfel foarte serioasa madame Zilensky îi stîrneşte vagi nedumeriri domnului Brook, directorul secţiei muzicale a colegiului la care compozitoarea finlandeză este angajată ca profesoară. Tulburarea şi iritarea domnului Brook sporesc pe măsură ce bizareriile povestite cu dezinvoltură de creativa profesoară se înmulţesc de la o zi la alta, trezindu-i acestuia bănuiala că pălăvrăgeala absurdă cu care îl întîmpină cîteodată strania sa colegă e simptomul inconfundabil al mitomaniei. Cufundată în studiu ori copleşită de combustia procesului creator al celor douăsprezece simfonii pe care le compune, madame Zilensky trăieşte simultan mai multe vieţi, încropindu-şi din minciuni inofensive biografii alternative, aventuroase şi pline de fantezie. Hotărîrea domnului Brook de a-şi trezi la terna realitate colega rătăcită în neverosimilele sale născociri îşi pierde din fermitate şi, în cele din urmă, se topeşte într-un val de „înţelegere, remuşcare şi iubire nesăbuită” în momentul în care, încolţită de observaţia fermă că Finlanda este o republică şi ipotetica ei întîlnire cu regele finlandez nu are niciun fundament real, madame Zilensky are „privirea cuiva care-şi vede sfărîmat, distrus întreg universul lăuntric.”
O similară concatenare de emoţii gracile, evanescente şi contradictorii în succesiunea lor fortuită, e surprinsă cu fineţe de Carson McCullers în Vilegiaturistul. Unul dintre „visele fără vîrstă” ale lui John Ferris îl poartă pe acesta pe meleagurile luminoase ale Romei în ajunul celei de-a treizeci şi opta aniversări a zilei de naştere, pe care o va petrece pe fugă, la New York, între două călătorii, alături de Elizabeth, fosta soţie, de care divorţase în urmă cu opt ani, şi de noua familie a acesteia, în acordurile unei melodii ce va rămîne pe veci neterminată. În pofida distanţării de Georgia natală, melancolia amară a sudului reverberează în sufletul înstrăinat al lui John Ferris, un „expatriat” ce preferă să se autodefinească prin eufemistic-liniştitorul termen „vilegiaturist”: „Dimineaţa la New York, noaptea la Paris. Ferris avu conştiinţa dezordinii din viaţa lui: o succesiune de oraşe, de iubiri trecătoare; şi timpul, scurgerea sinistră a anilor, mereu, mereu timpul.” Diapazonul afectiv ce declanşează nelămurita criză interioară a vilegiaturistului e cîntecul delicat interpretat de Elizabeth, care „zăcuse, dormitînd multă vreme în inima lui” şi se va pierde din nou în uitare, efemer, neliniştitor şi inefabil precum orice sentiment din sufletul nestatornic al lui Ferris. După tumultul de trăiri contradictorii, melodia revine neaşteptat sub impulsul unei neprihănite unde de iubire paternă, vremelnică pavăză împotriva spaimei „anilor pierduţi şi a morţii”: „Strînse cu disperare copilul în braţe, de parcă un sentiment atît de trecător ca iubirea lui ar fi putut ţine în frîu scurgerea timpului.”
Dragostea necondiţionată pentru copiii săi îl menţine pe linia de plutire şi pe Martin Meadows din O problemă domestică, o condensată povestire despre mînia mută şi resemnarea neputincioasă a unui om copleşit de abulia soţiei sale alcoolice. Un incident inofensiv precum confundarea scorţişoarei cu boiaua iute de către soţia ameţită de băutură tulbură fragilul echilibru sufletesc al lui Martin, reactivîndu-i neliniştea care „era întotdeauna acolo, latentă, o ameninţare a unui dezastru nedefinit care îi străbătea zilele.” Despărţită brutal de spaţiul familiar, reconfortant-protector al Sudului, Emily nu reuşeşte să se acomodeze cu sobrietatea Nordului şi găseşte în „artificiul alcoolului” un înşelător surogat pentru carenţa de căldură umană: „Mutarea din Alabama în New York o tulburase oarecum; obişnuită cu căldura trîndavă a unui mic oraş din Sud, cu matricea familiei, cu verii şi prietenii din copilărie, nu reuşise să se adapteze felului de viaţă mai strict, mai izolat din Nord. […] Viaţa ei interioară nu era suficientă fără artificiul alcoolului.” Istorisirea curge cu naturaleţe, păstrînd o distanţă decentă, fără a oferi vreo portiţă de ieşire din cercul vicios în care se zbat personajele, urmărind doar subtilele oscilaţii ale sentimentelor nelămurite care îl încearcă pe Martin pentru soţia sa cînd iresponsabilă, distantă ori acuzatoare, cînd lucidă, ruşinată şi spăşită. Furia şi tandreţea se împletesc şi se metamorfozează într-o dragoste nedefinită în subtila alchimie afectivă din sufletul lui Martin, iar „tristeţea se alătură dorinţei, în uriaşa complexitate a iubirii”.
Ultima fază a acestui discret athanor afectiv e atinsă în povestirea ce încheie volumul, Un copac, o stîncă, un nor, în care un bătrîn părăsit cu ani în urmă de femeia prin care îşi găsise vremelnica închegare sufletească descoperă ştiinţa iubirii pentru tot ceea ce îl înconjoară: „Totul îmi este străin şi iubesc totul”. Mai puţin o femeie, pentru care nu se (mai) simte pe deplin pregătit. Dincolo de aparenta eterogenitate tematică, elegantul firet ce uneşte povestirile din Balada tristei cafenele este ştiinţa de a iubi necondiţionat, necugetat, nemăsurat. Cel care deprinde această nepreţuită ştiinţă „poate fi bărbat, femeie, copil, sau orice făptură omenească de pe acest pămînt”, puţin contînd, în cele din urmă, asupra cui se revarsă torentul afectiv din inima celui care iubeşte: „O fiinţă cu totul mediocră poate fi obiectul unei iubiri sălbatice, excesive, şi frumoase precum crinii otrăvitori din mlaştini. Un om bun poate trezi o dragoste atît violentă cît şi înjosită, iar un nebun ce doar bolboroseşte nerozii poate să facă să înflorească în sufletul cuiva o dragoste nevinovată, simplă şi plină de tandreţe. Prin urmare, valoarea şi calitatea unei iubiri este determinată doar de cel care iubeşte.” Carson McCullers surprinde cu empatie şi umor (al)chimia iubirii, fără a-i devoala însă corola de minuni, întrucît „nu trebuie să uităm că adevărata poveste a avut loc în sufletul celui care iubea”.
Carson McCullers, Balada tristei cafenele, Traducere din limba engleză de Mirella Acsente şi Maria Valer, Editura Polirom, Iaşi, 2015, 214 p.
