Irina Dincă 
„Verdele din natură este unul şi verdele din literatură e altul. S-ar părea că există un antagonism între natură şi literatură; pune-le faţă-n faţă şi se vor sfîşia una pe cealaltă.” Explozia de nuanţe ale naturii şi implozia semantică a cuvintelor se confruntă într-o multiseculară căutare a tonului potrivit, în palpitantul periplu (meta)literar ce se arcuieşte sub condeiul proteicului Orlando din romanul Virginiei Woolf. Ameţitoarele piruete pe ringul istoriei pe care graţiosul personaj le execută în patinarea sa dezinvoltă pe axa temporală sînt dublate de coregrafia rafinată a stilurilor adoptate şi mai apoi abandonate de scriitorul conectat la pulsul literar al fiecărei epoci. Dincolo de aerul de farsă ce îmbracă incredibila poveste a alunecosului personaj, sub spuma de witz-uri ce fac deliciul lecturii, Orlando se dovedeşte a fi (şi) un neaşteptat sinopsis al istoriei literaturii engleze de la Shakespeare la… Virginia Woolf. Subtil diapazon ce intră în rezonanţă cu vibraţiile stridente sau discrete ale fiecărei epoci, Orlando devine portavoce pentru sensibilitatea unor vîrste diferite ale literaturii, fără a-şi pierde însă timbrul personal, într-o abilă negociere cu capriciosul saeculum. „Bătălia cu limba”, cizelarea asperităţilor ei în febrila căutare a cuvîntului potrivit, dar şi rezistenţa la presiunile exercitate şi mrejele aruncate de „spiritul vremii” sînt probele de foc ce conduc la discreta maturizare a lui Orlando şi la rotunjirea năstruşnicului său manuscris. Născut la umbra vajnicului arbore ce străjuieşte, „călare pe spinarea lumii”, conacul cu trei sute şaizeci şi cinci de încăperi al lui Orlando, manuscrisul pulsează de viaţă, lăsîndu-se purtat de protagonist(ă) în amplul peregrinaj prin veacuri, indicîndu-i, ca o busolă discretă, sensul ascuns al călătoriei. Orlando este prins nu doar în fluxul trăirii, ci şi în refluxul reflecţiei, fiind absorbit deopotrivă în „viaţa care se vieţuieşte” şi în „aceea care se visează”, iar în sinuosul său destin nenumăratele reflexe ale verdelui natural şi subtilele nuanţe ale celui literar se oglindesc, se contaminează şi se multiplică la nesfîrşit în oglinzile scriiturii.
Oglinda purtată de Orlando de-a lungul drumului său, întoarsă cînd spre nestatornica lume dinafară, cînd spre caleidoscopicul univers dinăuntru, manuscrisul Stejarul este un ingenios mise en abyme ce prinde în nervurile sale desenul din multicolorul covor ţesut cu migală de Virginia Woolf. Poemul îşi trage sevele din contemplaţia naivă, intensă şi nemijlocită din prima vîrstă creatoare a lui Orlando, exuberanta epocă elisabetană, în care prospeţimea percepţiei se traducea în tuşele tari şi contrastele violente prinse în patetismul frazei. La antipodul sensibilităţii moderne, feminine, care simte o atracţie irezistibilă pentru tot ceea ce este nuanţat, voalat, sporind ambiguitatea şi imprecizia, virilul simţ poetic elisabetan percepe doar culorile vii şi trecerile abrupte: „Asfinţiturile erau mai sîngerii şi mai aprinse; zorii mai lăptoşi şi mai radioşi; clar-obscurul nostru crepuscular, penumbra amurgurilor prelungite nu le erau cunoscute. […] Sinuozităţile şi ambiguităţile timpurilor noastre mai nuanţate, mai ezitante, mai muncite de îndoieli, le erau străine. Totul se petrecea brutal, definitiv.” Adolescenţa literară a lui Orlando irumpe într-o inspiraţie năvalnică, transpusă într-o formulă romantică, într-o scriitură incontinentă, expansivă, prolixă, aspru taxată de înţepăturile sarcastice ale pamfletarului Nicholas Greene. Contaminat de necruţătoarea „boală” a scrisului, cerşind cerneală în vreme ce alţi copii tînjeau după dulciuri, Orlando se lasă mai întîi cucerit de ideea de a-şi cîştiga prin scris nemurirea, încropeşte zeci de „piese de teatru, povestiri, romanţuri, poeme”, toate „foarte romantice şi foarte lungi”, înzorzonate cu „metafore extreme şi extravagante, înlănţuite şi împerecheate”, tomuri bombastice, aruncate fără regrete în foc odată ce entuziasmul vîrstei este temperat de primul acces de luciditate. Lecuit pe vecie de himera faimei, Orlando se desprinde de presiunile modelor literare şi de constrîngerile modelelor exterioare de scriitură, pornind în anevoioasa căutare a propriei voci, unice şi autonome: „Bun, prost sau mediocru, începînd din această zi o să scriu numai ce-mi place mie.”
Primul simptom al acestei personalizări a scrisului este trierea vastei producţii literare, cernută printr-un filtru valoric ce salvează de la mistuire doar poemul Stejarul, care va fi supus unui meticulos proces de rescriere. Fantezia expansivă lasă loc celei intensive, cantitatea se preschimbă în calitate, într-o concentrare retractilă care, dusă la extrem, riscă să anuleze chiar esenţa actului creator: „După cum ştergea tot atîtea versuri cîte adăuga, adeseori, la sfîrşit de an, numărul lor era mai mic decît fusese la început, şi s-ar fi spus că, pînă la urmă, poemul va sfîrşi nescris.” Mai mult, noul stil al creaţiei lui Orlando lasă impresia că „simţurile i se mai tociseră”, imaginile sînt mai estompate, iar tonul frazei mai cumpătat: „Înfloriturile fuseseră înfrînate, bombasticismul domolit; epoca prozei îngheţase izvoarele fierbinţi.” Orlando nu îşi găseşte astîmpăr în tatonările sale stilistice, refuzînd orice îngheţare în formulă, ocolind cu dibăcie alunecările în manierism, experimentînd cu dezinvoltură romantismul şi realismul, metaforismul şi directeţea literală a cuvintelor. În şatră, Orlando îşi continuă manuscrisul „compunînd un poem lung, în versuri albe” şi „un dialog concis cu ea însăşi despre Frumos şi adevăr”. Reîntoarsă în Anglia, se adînceşte în „labirinturile încîlcite, cu multe încăperi” din propria sa conştiinţă, pe care le explorează abandonînd versurile în favoarea prozei. Sedusă pe moment de poleiala „reuniunilor literare” şi dornică să respire aerul rarefiat al geniilor, trăieşte o vreme în umbra lui Addison, Pope ori Swift, visîndu-se invidiată de generaţiile viitoare, pînă ce, din nou, pana corozivă a unei satire o lecuieşte de încă o iluzie, desprinzînd-o brutal din umbra copleşitoare a modelelor şi aruncînd-o în singurătatea fecundă a creaţiei.
Maturizarea lui Orlando aduce risipirea „unor iluzii, poate pentru a dobîndi altele” şi îi descoperă „intonaţia firească a vocii”, captată în „versuri agreabile, spirituale portrete în proză”. După limpezimea stilului din luminosul secol al XVIII-lea, epoca victoriană îi pune la grea încercare nonconformismul, iar eforturile ei de şlefuire a cuvintelor „pînă ajung să fie o epidermă subţire a gîndurilor” sînt în contratimp cu tendinţa de „expandare” a scrisului. Proverbiala „umezeală” se infiltrează şi în fibra intimă a literaturii, umflînd cuvintele, înmulţind adjectivele, prefăcînd lirica în epică şi eseistică, învăluind scriitura într-un strat difuz de melancolie. Literatura victoriană – „corpolentă”, „aridă”, „respectabilă”, „debilă” – nu o deturnează pe Orlando, care izbuteşte cu delicateţe să păcălească inflexibilul spirit al vremii şi să îşi încheie originalul poem în cea mai rigidă dintre vîrstele literaturii engleze: „nu trebuia să se ia la harţă cu epoca ei, şi nici să i se supună; făcea parte din epocă şi totuşi rămăsese ea însăşi”. Din acest punct, manuscrisul prinde viaţă, îşi exprimă dorinţa arzătoare de a fi citit, îşi găseşte singur editorul, îl seduce pe cel mai influent critic al vremii, se lasă republicat şi premiat, spre uimirea şi amuzamentul autoarei „peticitului poem” scris de-a lungul a aproape patru sute de ani. Într-un gest simbolic, Orlando îşi propune să înmormînteze cartea la rădăcinile stejarului, într-o tainică reconciliere a verdelui din natură şi a celui din literatură, însă o lasă „neîngropată, răsfoită de vînt”, ca un memento pentru jocul nesfîrşit de lumini şi umbre ce irizează miile de faţete ale vieţii şi milioanele de nuanţe ale scriiturii: „«Viaţa»? «Literatura»? Să le torni pe una în cealaltă? Dar e cumplit de greu!” Dar nu imposibil – în palimpsestul din Orlando, antagonismul devine complementaritate: „lucrurile se apropiau şi se îndepărtau, se amestecau şi se separau, şi alcătuiau cele mai stranii îmbinări şi combinări într-o nesfîrşită tablă de şah făcută din lumini şi umbre.”
Virginia Woolf, Orlando. O biografie, Traducere din engleză şi note de Antoaneta Ralian, Prefaţă de Dana Crăciun, Editura Humanitas Fiction, Bucureşti, 2013, 288 p.
