Spiritul povestirii

„Viața omului se scurge în tipare învechite, dar veche și tradițională este numai în vorbe, în sine și pentru sine e mereu tînără și nouă, chiar dacă povestitorului nu-i rămîne nimic altceva de făcut decît să-i dea vechile vorbe.”

Literatura se reinventează mereu, este o perpetuă reîntoarcere, însă nu în cercul aceloraşi poveşti, ci în spirala unei continue rescrieri. Laureatul din 1929 al Premiului Nobel pentru Literatură, scriitorul german Thomas Mann, ştie cum să insufle o nouă viaţă „tiparelor învechite”. Speculînd sclipitor neostoita reiterare a bătrînelor mituri, prinse în caruselul „vechilor vorbe”, Thomas Mann iese cu subtilitate din cercul vicios al repetiţiei şi plonjează meticulos-solemn ori degajat-ironic în mirajul fractalic al jocului (meta)literar. O ingenioasă glisare între tradiţie şi inovaţie aduce şi penultimul roman, din 1951, al lui Thomas Mann, Alesul, în care este reistorisită o „poveste groaznică şi totodată înălţătoare”, epopeea poetului medieval Hartmann von Aue, Gregorius, care a preluat, la rîndul său, nucleul epic dintr-o variantă franceză a legendei despre viaţa tumultoasă a „păcătosului bun”. Thomas Mann preia ştafeta cu dezinvoltură ludic-autoironică, continuînd la mijloc de secol XX tradiţia povestaşului care duce mai departe o zestre literară, umil medium prin care se face auzită vocea străveche şi totuşi mereu reînnoită a Spiritului Povestirii. Hybris-ul faustic, fatalitatea destinului lui Oedip, relaţia incestuoasă – transpusă în Walkiria wagneriană – dintre Siegmund şi Sieglinde, din care se naşte legendarul Siegfried sînt topite în creuzetul (post)modern al unei scriituri proaspete, care nu mai transcrie doar o poveste mai mult sau mai puţin previzibilă, ci şi aventura mult mai palpitantă a povestirii ei.

Ceremonialul povestirii deapănă cu măiestrie elaborata împletitură epică, firetul magic, cu spectaculoasele lui noduri simbolice, desenînd în bogatul brocart romanesc sinuoasa traiectorie existenţială a papei Gregorius. Nu în istoria propriu-zisă se află pulsaţiile inovatoare ale imaginaţiei expansive a lui Thomas Mann, ci în detaliile ce redimensionează povestea. Pe linia unui tradiţional Bildungsroman, Gregor/ Grigors/ Gregorius este urmărit în „alegerile” care îl vor purta spre împlinirea propriului destin: fructul ilicit al unei iubiri interzise, trufaşe, incestuoase, viitorul papă trebuie să experimenteze limitele de jos ale păcatului pentru a dobîndi înţelepciunea de „a lega şi a dezlega” sufletele muritorilor. Părinţii săi, gemenii Wiligis şi Sibylla sînt uniţi de o legătură de sînge care îi închide într-un vis imposibil ce îi face uşor să alunece din candoare în viciu. Atraşi de tainica năzuinţă spre contopirea androginică într-o singură fiinţă, stimulaţi de relaţiile ambigue cu tatăl posesiv şi galant faţă de fermecătoarea sa fiică şi autoritar-dispreţuitor faţă de băiatul rival, gemenii săvîrşesc grozăvia în noaptea în care rămîn, la 17 ani, orfani, iar peste nouă luni ia naştere copilul lor, adus pe lume în taină de îndurerata Sibylla. Povara vinovăţiei îi desparte iremediabil pe cei doi fraţi, Wigilis moare în pelerinajul său spre Ierusalim, iar Sibylla îşi refuză feminitatea, după dublul ei eşec: ca soţie a propriului frate, ca mamă ce îşi părăseşte în voia sorţii tainicul fruct al unei nedorite maternităţi. La 17 zile după naştere, odrasla este abandonată într-o barcă purtată de valuri pe o insulă din Marea Mînecii, împreună cu un semn de recunoaştere, o tăbliţă de fildeş pe care Sibylla încrustează povestea cutremurătoare care a determinat-o să lase copilul în seama lui Dumnezeu. Oropsitul prunc supravieţuieşte, se întoarce peste încă 17 ani în ţinuturile natale, pune capăt unui război devastator şi se căsătoreşte – oroare – cu propria sa mamă, care îi naşte două fete cu care relaţiile lui de rudenie sînt vădit încîlcite. După trei ani, descoperind blestemul care l-a readus, fără să ştie, în braţele mamei sale, abandonează cele lumeşti, se cufundă într-o grea penitenţă de alţi 17 ani pe o stîncă izolată în mijlocul unui lac, pentru a fi salvat de doi trimişi ai Vaticanului, porniţi în căutarea lui după ce fuseseră înştiinţaţi printr-o viziune că el este ales spre a fi următorul papă.

Fluenţa şi limpezimea epică sînt dublate de conştiinţa mereu trează a naratorului care regizează cu voluptate semnele, coincidenţele, simetriile ce traversează această poveste „atît de extremă, încît cel mai uimitor din ea ajunge să nu te mai uimească”. Scenariul baroc manipulează simbolismul numerelor, printre care 17 este învestit cu o forţă fatidică, segmentînd odiseea lui Gregorius în cîteva cicluri iniţiatice, dar şi intervenţiile miraculoase, precum visul premonitoriu al Sybillei cu balaurul pe care îl naşte şi care se reîntoarce în pîntecele ei ori dubla viziune a mielului ce îi îndreaptă pe căutătorii de la Roma spre stînca de care fusese înlănţuit penitentul. Nu verosimilitatea este miza, cu toate că nici ea nu este complet neglijată, fiind adeseori „salvată” la limită, prin soluţii îndelung căutate – de pildă, laptele pămîntului prin care Gregorius supravieţuieşte pe insula aridă. Dimpotrivă, aventurile viitorului papă se succed după un plan prestabilit, controlat cu dexteritate de naratorul-păpuşar, care ridică din cînd în cînd perdeaua ce îl ascunde în spatele scenei, zîmbind complice spectatorilor, prinşi şi ei imperceptibil în angrenajul diegetic. Naratorul Clemens gestionează cu candoare suspansul, tensionînd şi relaxînd şuvoiul epic, anticipînd finalul, accentuînd mai degrabă previzibilul decît insolitul, tachinîndu-şi potenţialii cititori, formulînd propriile interpretări. Tabuul incestului devine o probă de foc pentru naratorul călugăr, care joacă magistral pe cartea naivităţii, neştiutor în ceea ce priveşte pasiunile lumeşti, povestirea devenind pentru el un „substitut” îngăduit pentru pasiuni refuzate: „Scrisul îmi oferă acum o durere adevărată, precum, în realitate, vieții mele de călugăr fericirea adevărată îi este tot atît de puțin îngăduită. Se prea poate să scriu numai ca să-mi însușesc cîte ceva din amîndouă, din fericirea și suferința omenească.”

Cu toate că gustă dintr-un „privilegiu unic, la drept vorbind necuvenit omului”, cunoscînd dinainte deznodămîntul istoriei pe care o transpune în „vechile vorbe”, Clemens nu este nici el decît o mască, un personaj printre celelalte marionete mînuite de Spiritul Povestirii. Este, la rîndul său, un „ales”, cu o conştiinţă lărgită, constrîns în ceea ce scrie şi liber doar în cum o transcrie, mărginit în imaginaţia sa, întrucît însăşi „lumea este limitată”. Dar nici celelalte personaje nu sînt întru totul inocente, asumîndu-şi un dublu rol, de actanţi în propria tragedie şi de „comedianţi” ce înscenează, la rîndul lor o farsă şi care, în final, îşi ridică pentru cîteva secunde măştile pentru a-şi face cu ochiul şi a admite ambivalent că, fără a coborî totuşi în derizoriul unui joc, i-au „oferit un divertisment lui Dumnezeu”. Atunci oare cine trage clopotele, cine este regizorul ascuns: Clemens sau chiar personajele sale, Gregorius şi Sibylla? Fiecare în felul său şi nici unul în totalitate, toţi fiind proiecţii ficţionale ale celui care mînuieşte iţele poveştii, care are puterea de „a lega şi a dezlega” destinele personajelor, una dintre cele mai tulburătoare metafore ale Literaturii: Spiritul Povestirii. Pentru a-l întrupa, Thomas Mann îşi pune în joc intuiţia şi rafinamentul în construirea unui fascinant joc al persoanelor gramaticale, prin care „vechile vorbe” sînt reînvestite cu forţa demiurgică de a (re)crea o lume: „Cine trage clopotele? Clopotarii nu! Au dat şi ei năvală în stradă, ca toată lumea, din moment ce clopotele bat aşa înspăimîntător de mult. Convingeţi-vă singuri: clopotniţele sînt părăsite. Funiile atîrnă moale şi totuşi clopotele se balansează, limbile izbesc bubuind. Se va spune oare că le trage nimeni? Nu, numai o minte negramaticală, lipsită de logică, ar fi în stare să se exprime astfel. «Sună clopotele», asta înseamnă: ele sînt trase, chiar dacă clopotniţele sînt goale. Cine trage aşadar clopotele Romei? Spiritul povestirii. Poate fi el oare pretutindeni, hic et ubique, […] în sute de lăcaşuri sfinte deodată? Negreşit, este în stare de asta. E străveziu, lipsit de trup, omniprezent şi nu e obligat să se supună deosebirii dintre aici şi acolo. El este cel care grăiește: «Toate clopotele sunau» și, prin urmare, el este cel care le trage.”

Thomas Mann, Alesul, Traducere din germană de Corneliu Papadopol, Îngrijire de ediţie, traducere revăzută şi prefaţă de Ioana Pârvulescu, Editura Humanitas Fiction, Bucureşti, 2014, 328 p.