Scriu, deci trăiesc (II)

„În cărţi, iubirea e un fel de scut, un fel de legătură peste ochi. Ca să nu vezi. Ca să nu fie aşa de înfricoşător.” Mai mult chiar, iubirea nu menţine doar echilibrul fragil a două suflete îmbrăţişate în somnambulicul pelerinaj pe muchia abruptă dintre viaţă şi moarte, ci şi întreţine vie vraja ce le propulsează în plutirea lor detaşată deasupra abisului. Însă „scamatoria” regizată cu fler şi sensibilitate de Mihail Şişkin în Scrisorar aduce împreună două destine îngemănate pe care iubirea nu le orbeşte sub anestezia euforiei evanescente, ci le dă ghes să ridice treptat, strat după strat, legăturile convenţionale ce le acoperă ochii şi să scruteze în scutul ei seducător răsfrîngeri subtile ale înfricoşătorului chip al Meduzei. Pentru Saşa şi Volodia, iluzorie nu e iubirea înfiripată în adolescenţă, într-o vară petrecută la casa de vacanţă, ci chiar moartea astfel exorcizată, îmblînzită, păcălită prin prestidigitaţiile slovelor înlănţuite pe hîrtie, în lungile scrisori menite să imortalizeze şi să răstoarne zborul ireversibil al clipelor. Friabile bibelouri de porţelan, trupurile celor doi nu îi mai absorb în mormînt, ci îi suspendă deasupra vîrtejului temporal, încremeniţi în arca de cuvinte delicat imbricate într-un schimb epistolar ce traversează fără oprelişti apele întunecate ale Styxului: „De fapt, nici o carte nu este despre moarte, ci despre eternitate, numai că eternitatea lor nu este adevărată – e un fragment, o clipă, ca o musculiţă prinsă în chihlimbar. S-a aşezat pentru o clipă să-şi scarpine labele din spate şi s-a dovedit a fi pentru totdeauna. Desigur, sînt alese clipe diferite, minunate, dar oare nu e groaznic să rămîi uite-aşa, etern, de porţelan – ca ciobănaşul care se tot întinde s-o sărute pe ciobăniţă. Dar eu nu am nevoie de nimic de porţelan. Am nevoie de tot ce e viu, aici şi acum.” Viaţa e în altă parte, ea poate fi întrezărită doar dincolo de cuvintele ce descojesc clipele de fardul lor stereotipic, lăsînd nud miezul lor incandescent.

Suflul poetic ce traversează romanul lui Mihail Şişkin se naşte din tensiunea dintre ceea ce se află prins în chihlimbarul translucid al cuvintelor şi ceea ce se află mai presus de ele, pulsaţiile realului, imposibil de captat în pagina cuminte a pisarului: „De fapt, eu am fost cel orb. Am văzut cuvintele, nu prin cuvinte. E ca şi cum te-ai uita la geamul ferestrei, şi nu prin el afară. Tot ceea ce e esenţial şi efemer este reflectat de lumină. Lumina aceasta trece prin cuvinte ca prin sticlă. Cuvintele există ca să lase să treacă lumina prin ele.” Dacă perspectiva se opreşte la zidul de porţelan livresc al arcei lui Volodia, idila lui cu Saşa pare fixată în acele delicate ale unui insectar: cioburi răsfirate – cîteva instantanee naiv-tandre ale unei hîrjoneli erotice adolescentine – se înşiruie pe aţa epică firavă ce însăilează „fragmentele de eternitate”, într-un stop-cadru bizar. Dacă privirea trece însă prin puntea transparentă a arcei de cuvinte, frînturile de poveste se dinamizează într-o scriitură caleidoscopică, magnetizate într-un puzzle fluid: ciulinii încîlciţi în părul Saşei, pietricica stranie ce îi pare lui Volodia pupila lui Dumnezeu, jurnalul ars şi macheta vaporului de deasupra patului lui, simfonia de miresme adulmecate de nasul său gogolian, obiecte cu valenţe simbolice şi gesturi prinse într-un ritual ascuns al iubirii se leagă în urzeala fină a romanului lui Şişkin. Ceea ce poate fi prins „numai de scriitorii iernatici şi numai succesiv”, „timpul liniar”, „tăiat în şiruri ca o macaroană infinită”, redevine simultan, în jocul discret de anticipări şi reveniri din Scrisorar. Timpul însuşi ajunge „invizibil” în această subtilă sincronizare, ceasurile fie se opresc şi arată invariabil ora „două fără zece”, fie îşi rotesc acele în sens invers, făcînd trecutul să se apropie, fluxul temporal să se îngusteze şi clipele să se suprapună pînă la concomitenţă. Nu spaţiul, ci timpul este coordonata esenţială în Scrisorar, nu întîmplător distanţele se volatilizează, iar, paradoxal, clipa dăinuieşte: „De exemplu, aţi stabilit cîndva o întîlnire lîngă monument. Dar, de fapt, monumentul era la locul întîlnirii, nu întîlnirea lîngă monument. Monumentul poate să dispară, dar întîlnirea rămîne.”

Personajele lui Mihail Şişkin din Scrisorar devin, într-adevăr, „vectorii timpului” romanesc, imprimînd scrisorilor un ritm aparte, săltăreţ în candoarea tinereţii, meditativ în rememorare. Povestea de iubire dintre Saşa şi Volodia se arcuieşte de la Geneză la Apocalipsă, de la „arheopepenele” ce explodează într-un big-bang de cuvinte, din ale cărui seminţe prind formă cei doi îndrăgostiţi şi lumea lor livrescă, la sfîrşitul ce reabsoarbe totul în „punctul de intersectare a liniilor în perspectivă, buricul universului, o mînă de litere”. Între cele două extreme, ca între coperţile unei cărţi, se desfăşoară liniile de forţă ale celor două destine: Volodia pleacă în război ca într-o călătorie fără întoarcere, Saşa se confruntă cu o căsnicie ratată, cu pierderea unui copil şi cu moartea părinţilor. Volodia îşi asumă rolul unui Caron prins între două tărîmuri, un pisar al morţii, transcriind numele celor morţi în război, îndeajuns de familiarizat cu umbrele celuilalt mal pentru a deveni pentru Saşa o călăuză discretă în moarte. Saşa e prea fascinată de zîmbetul Giocondei, care „e deja acolo”, cunoscînd „ceea ce noi nu ştim”, pentru ca să nu aștepte nu cu încordare, ci cu nerăbdare reîntîlnirea cu dragul ei Volodenka. După ce află că „distanţa ce separă, într-o noapte de iarnă, două fiinţe înfrigurate este insignifiantă, dar de netrecut”, după ce înţelege pe pielea ei cum un cuplu se poate frînge în jumătăţi opace, precum în „oglinzile lui Fresnel” – în care, dacă sînt aşezate faţă în faţă, la un anumit unghi, două raze de lumină îndreptate spre ele generează întuneric – , e timpul ca Saşa sa descopere că, totuşi, Democrit nu are dreptate, că, precum trupurile, „şi sufletele se pot atinge, şi nu există nici un fel de spaţiu între ele. Iar oamenii ajung ceea ce au fost mereu: trup şi lumină.” Ca într-o miraculoasă bandă a lui Möbius, în Scrisorar punctul de plecare şi cel de sosire coincid, iubirea şi moartea, timpul şi eternitatea, arca de cuvinte şi lumina de dincolo de ele sînt faţa şi reversul aceluiaşi periplu (ne)sfîrşit pe valurile de cerneală ale scriitorului-demiurg: „fericită e corabia care a încheiat cu bine călătoria peste abisurile mării, precum pisarul cartea sa”.

Mihail Şişkin, Scrisorar, Traducere din limba rusă şi note de Antoaneta Olteanu, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2012, 352 p.