Scriu, deci trăiesc (I)

„De ce scriu oamenii? Cît scriu, înseamnă că încă sînt vii. Odată ce ai citit rîndurile acestea, moartea s-a tras înapoi. De ce n-aş fi un fel de Şeherezadă, cu poveştile ei?” Fragile fărîme de memorie, cît o mie şi una de poveşti, pot fi concentrate într-un şir de scrisori de descîntat moartea, aruncînd punţi invizibile peste faliile spaţio-temporale, deasupra hăului ameţitor al inexistenţei. Mihail Şişkin imaginează o stranie poveste de iubire ce îşi întinde delicatele ectoplasme dincolo de ceasul ce i-a fost dat, într-un epistolar ce sfidează distanţele care despart trupurile prinse în fluxul ireversibil al timpului, însă apropie pînă la contopire sufletele îngemănate ale îndrăgostiţilor. Scrisorar, seducătorul roman din 2010 al scriitorului rus este asemenea unui athanor incandescent, care coagulează bulgării de plumb ce sufocă destinele, transformînd instantaneu întîmplări terne dintr-un cotidian împietrit în suferinţă într-un fascinant şirag de epifanii. Străfulgerările poetice de o prospeţime cînd naiv-jucăuşă, cînd profund-năucitoare irizează firetul discret ce se împleteşte în urzeala scrisorilor bizar defazate, care reconfigurează o idilă ascunsă în faldurile voit voalate ale adolescenţei iremediabil pierdute. Saşa şi Volodia se află pe maluri diferite ale abisului, însă cuvintele-amuletă din scrisorile lor devin nişte mreje întinse peste hău, găuri de vierme ce absorb şi scurtcircuitează timpul, în faţa cărora pînă şi moartea se retrage docilă. „Scriu, deci trăiesc” – iată pariul imaginat de temerarul pisar dedublat într-o voce gingaşă, efervescentă, jucăuşă, feminină şi una dură, contorsionată, contemplativă, virilă din Scrisorar. Faţa luminoasă a iubirii şi reversul ei întunecat, moartea, se reîntregesc în romanul epistolar construit cu măiestrie de orfevru de Mihail Şişkin, împletind „ochiurile de senin” cu cele de negură într-o scriitură ce reface „unitatea existenţei care nu are nici o înnăditură”.

Scrisorar se întinde ca o discretă pînză de păianjen, desfăşurată în razele unor întîmplări disparate, ce par a se îndepărta unele de altele, dar care sînt discret ţinute împreună de „rimele ce leagă lumea”, de cercurile concentrice tot mai largi ale meşteşugitei construcţii romaneşti: „Toate sînt rime! Uite, aceasta este lumea vizibilă, iar aceasta, dacă închizi ochii, e cea invizibilă. […] Totul rimează cu tot în lumea aceasta. Rimele acestea leagă lumea, o prind ca nişte ace înfipte în pălărie, să n-o ia vîntul.” O astfel de rimă magică este şi cuplul Saşa – Volodia, pentru care iubirea devine o lentilă prin care cele mai banale gesturi devin semne menite a fi citite de către celălalt, metafore subtil întreţesute în poezia existenţei. Saşa este fetiţa răsfăţată de un tată excentric, dirijor, aviator polar şi actor, povestaşul care o transformă, cu bagheta lui magică din cuvinte, în „împărăteasa împărăteselor, stăpînitoarea vieţii”, cînd îi ascultă hipnotizată istorisirile despre ţinutul fabulos al Preotului Ioan. Însă ea este, totodată, şi geamăna zurlie, uzurpatoarea, vrăjitoarea cu care împarte acelaşi trup, adolescenta rănită şi rebelă, îndrăgostită iniţial fără speranţă de amantul mamei sale, neastîmpărata şi debusolata fetişcană ce îşi găseşte mai apoi centrul de greutate într-o iubire ce va înflori în umbra difuză a morţii: „Dacă nu ai exista, m-aş îneca în propria persoană, aş hoinări prin pustiul meu, fără să găsesc un punct de sprijin.” Volodia pare cealaltă jumătate a unui androgin desprins din „fracţia uriaşă” ce are la numărător „o jumătate din univers, iar la numitor – cealaltă jumătate”: chinuit de aceleaşi obsesii, de ceea ce se află înainte şi după viaţă – „altceva decît moartea” – , de chemările efemere ale realului de necuprins în cuvinte, de timpul ce o ia razna, de vremurile  ieşite din ţîţîni, de frustrări, temeri şi îndrăzneli exorcizate prin scris. Asemenea Saşei, şi Volodia se luptă cu demonii săi insidioşi; pentru el, aceştia iau forma repulsiei pentru tatăl său vitreg, orbul care îşi sapă, cu dezinvoltura unei cîrtiţe, coridoare prin întuneric şi vede o lume invizibilă pentru ochii celorlalţi. Într-un subtil joc intertextual atent cumpănit, Volodia e un Hamlet în devenire, el se lasă absorbit de „crizele de vid” – învăluite parcă într-un aer blecherian – , ce îl scufundă într-un „iaz negru fără fund”, care îl izolează de fluxul vieţii, acoperind totul, „ca de un strat de grăsime, de o lipsă de sens alunecoasă”. Singura salvare, cu primejdiile şi deliciile ei, este cea descoperită în vîrtejul vibrant al cuvintelor, în spirala lor nesfîrşită, prin care „tot ce e trecător capătă sens dacă îl prinzi din zbor”: „Mă invadau cuvintele. […] Lumea dispărută revenea. Invizibilul devenea vizibil.”

Cuvintele devin nu doar o prismă prin care realul se refractă, redevenind vizibil – „Efemerul, clipa, produceau bucurie şi erau conştientizate numai atunci cînd treceau prin cuvinte” – , ci şi o pavăză împotriva morţii. După ce îşi arde nonşalant candidele sale încercări diaristice şi se joacă inocent de-a moartea, Volodia se confruntă cu proba de foc ce îi va lansa la apă fragila arcă de cuvinte căreia îşi va încredinţa supravieţuirea. Prins într-un război fără înţeles, trimis în China prin preajma lui 1900 pentru a înăbuşi Răscoala Boxerilor, Volodia se ancorează de viaţă printr-o funie răsucită de cuvinte, înfăşurată strîns în scrisorile către iubita sa Saşenka, reconstituind din cioburi oglinda „înghiţitoare a timpului”, trecutul său, captînd în pagină instantaneele unei fericiri prea tîrziu conştientizate, precum în copilărie îngropase în grădină sub o tufă de iasomie o cutie de metal cu tot soiul de mărunţişuri şi fotografii, cu tot ceea ce va dăinui după ce el nu va mai fi. Însă scrisorile lui Volodia sînt mult mai mult decît un astfel de sarcofag, în care cuvintele îmbălsămează clipele pierdute în groapa fetidă a morţii – ele constituie o „arcă de cuvinte” pentru care va selecta din caleidoscopul memoriei tot ceea ce merită salvat de la naufragiul uitării: „Credeam că atunci cînd nu voi mai fi, cuvintele vor fi trupul meu.” Volodia devine în acest fel o fiinţă de hîrtie, e absorbit în mirajul ficţional în care „poţi să pui punctul final, să scrii cuvîntul «sfîrşit» şi să nu mori”, întrezărindu-şi, fulgurant, condiţia de simplu personaj într-o scamatorie pusă în scenă de un iluzionist maliţios: „Poate că, de fapt, nici nu existam. Poate că eu eram doar în imaginaţia cuiva, aşa cum omuleţii de pe vapor erau doar în imaginaţia mea, şi acel cineva se distra chinuindu-mă.” Volodia nu se opreşte însă aici, nu-şi construieşte, precum personajul lui Miguel de Unamuno din Negură, o pledoarie pentru existenţă, ci îndrăzneşte să i se substituie neîndurătorului păpuşar şi să ia în mîinile sale sforile vieţii şi ale morţii, retezate brutal de acesta. De abia după ce soseşte fatidica depeşă ce anunţă moartea lui Volodia, începe cu adevărat scamatoria: dialogul lui epistolar cu Saşa nu se întrerupe, scrisorile continuă să se încateneze, timpul devine reversibil, se dizolvă ori se intensifică, încremeneşte ori se revarsă în salturi spre un dincolo doar presimţit. E singura nemurire la care poate năzui pisarul, întrucît „în cartea existenţei toate sînt scrise, desigur, numai o singură dată. Dar prind din nou viaţă, cînd cineva reciteşte o anume pagină, care a mai fost citită cîndva.”

Mihail Şişkin, Scrisorar, Traducere din limba rusă şi note de Antoaneta Olteanu, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2012, 352 p.