Scorușul înghețat (I)

„Eu şi cu tine sîntem precum primii oameni, precum Adam şi Eva, care nu aveau cu ce să-şi acopere goliciunea la începutul lumii. Ca şi ei, noi doi sîntem acum, la sfîrşitul lumii, la fel de despuiaţi şi pribegi. Şi sîntem ultimele vestigii ale acelei măreţii infinite, care a fost creată pe lume în mileniile ce s-au scurs de la ei pînă la noi, şi în memoria acestor minunăţii dispărute respirăm şi iubim, şi plîngem, şi ne ţinem unul de altul, şi ne lipim tu de mine şi eu de tine.”
Într-o shakespeariană „lume ieşită din ţîţîni”, singura pavăză, şi ea fragilă şi efemeră, în faţa viforului dement al istoriei este iubirea. Doar o pasiune neîngrădită şi neîngăduită, dezlănţuită şi deznădăjduită mai poate contrabalansa presiunea nivelatoare imprimată de cleştele nemilos al istoriei. Omul îşi poate rămîne fidel lui însuşi, imun la chemările de sirenă ale ideologiilor, doar dacă îşi găseşte în vîrtejul unei îmbrăţişări forţa de a nu se lăsa absorbit în torentul istoriei. În romanul său din 1957, Doctor Jivago, scriitorul rus Boris Pasternak imaginează cu măiestrie un lanţ de farse ale destinului, ce se desfăşoară pe scena mişcătoare a istoriei ce a bulversat Rusia primei jumătăţi de secol XX, cu puseurile ei revoluţionare, cu războaiele ei fratricide, cu iluziile şi trădările ce au dezintegrat familii şi au spulberat rînduielile statornicite. Doctor Jivago prinde formă lent, fiind scris în zece ani de migăloasă limpezire a scriiturii, iar publicarea sa este posibilă doar în afara Rusiei. Romanul îi aduce lui Boris Pasternak, în scurt timp, în 1958, Premiul Nobel pentru Literatură, pentru „deosebita măiestrie atinsă în poezia lirică actuală, precum și în domeniul marilor tradiții epice ruse”. Romanul captează tensiunile devoratoare ale sufletului rusesc, înfăţişînd decantarea lucidă a conştiinţei de sine din drojdiile fanatismelor şi din zgura clişeelor, în contrast cu prăbuşirea în abisul dezumanizării, în vremuri tulburi, în care omul abrutizat de atrocităţi uită legile civilizaţiei, retrăind „visele preistorice ale cavernelor”.

Doctor Jivago are o structură caleidoscopică, de o modernitate mai puţin frapantă la prima vedere, fragmentarea şi decupajul esenţializat, inflexiunile ironice şi irizările lirice fiind subtil drapate în faldurile epice ale unui roman aparent tradiţional, cu alură de bildungsroman clasic şi cu un fir cronologic cuminte depănat. Infuziile autobiografice sînt topite de Boris Pasternak într-o construcţie epică mozaicată, cu multiple episoade colaterale, cu o pleiadă de personaje pasagere, creionate lapidar, care revin în scenă în cele mai neaşteptate momente, reînnodînd firele aparent dezlînate ale romanului într-o urzeală complexă: „Toţi fuseseră împreună, unul lîngă celălalt, însă unii nu se recunoscuseră, iar alţii nu se cunoscuseră niciodată. Unele amănunte rămaseră în felul acesta nelămurite, în timp ce altele aveau de aşteptat o altă ocazie pentru a ieşi la iveală.” Suprapunerile, întîlnirile împlinite sau cele ratate în ultima clipă, coincidenţele ce pigmentează romanul diminuează considerabil verosimilitatea acţiunii, sporind, în schimb, impresia de mise en scène. Un păpuşar ascuns mînuieşte abil sforile destinelor, cînd încîlcindu-le cu sadică voluptate, cînd dezlegîndu-le prea tîrziu, în spiritul incredibilelor ironii ale sorţii. Un trickster pervers, întrupare monstruoasă a geniului rău al istoriei, se joacă degajat cu destinele personajelor, despărţindu-le şi aducîndu-le din nou, pentru scurt timp împreună, pentru a le arunca din nou în vîltorile căutărilor debusolate. Iuri Andreevici Jivago (Iura), Antonina Aleksandrovna Jivago (Tonia), Larisa Fiodorovna Antipova (Lara) şi Pavel Pavlovici Antipov (Paşa) sînt prinşi în laţurile bizarelor coincidenţe ce le intersectează traseele existenţiale. Orfanul Iura, fiul unui miliardar rus care, ajuns în pragul falimentului, s-a aruncat deznădăjduit din tren, este primit în casa lui Aleksandr Aleksandrovici  Gromeko, se căsătoreşte cu fiica lui, Tonia, urmează o carieră strălucită în medicină şi pare a avea un viitor luminos înaintea sa. În tot acest timp, Lara, „o fată dintr-o altă lume”, ajunge din Urali, împreună cu mama sa, într-o Moscovă răscolită de violente mişcări protestatare, îşi leagă destinul de revoluţionarul Paşa, după ce fusese sedusă de amantul mamei sale, avocatul Viktor Ippolitovici Komarovski, acelaşi care îl împinsese şi pe tatăl lui Iura în abisul disperării şi îl adusese în pragul sinuciderii. Este doar prima încrucişare din plasa de neliniştitoare potriviri în care sînt prinse fără scăpare personajele lui Boris Pasternak.

Doctor Jivago se naște din jocul agil al simetriilor şi al desincronizărilor, al antitezelor desfăşurate cu patos, învăluind personajele într-un diafan aer romantic, dar şi al compatibilităţilor şi complicităţilor insolite. Existenţa lui Iura şi cea a Larei par a curge în albii paralele, în pofida unei stranii proximităţi. Cei doi trec unul pe lîngă celălalt încă din adolescenţă, cînd Iura o priveşte de la distanţă pe Lara, subjugat de farmecul ei magnetic. Prima dată Iura surprinde, de pe coridorul unui hotel în care mama fetei încercase să-şi pună capăt zilelor, o „scenă mută”, încărcată de o promiscuă tensiune erotică, între liceana Lara şi versatul Komarovski: „În timpul acesta, între fată şi bărbat avea loc o scenă mută. Nu-şi spuseseră nici un cuvînt, făcuseră doar un schimb de priviri. Însă înţelegerea lor reciprocă era înspăimîntător de fermecată, de parcă el ar fi fost un mînuitor de păpuşi, iar ea o marionetă ce se supune docilă mişcărilor mîinii lui.” Jocul supunerii fetei îl răscoleşte pe Iura, care presimte în privirea lor energia erotică pe care el şi Tonia, în năzuinţa lor ingenuă spre puritate, o înfierau drept „vulgaritate”, cu toate că îi „înspăimînta şi îi atrăgea în acelaşi timp”: „acea forţă se afla acum în faţa ochilor lui Iura, întru totul materială şi tulbure, şi onirică, nemilos de distrugătoare şi tînguitoare, şi chemătoare în ajutor, şi unde-a dispărut acum filosofia lor infantilă şi ce-i rămîne de făcut lui Iura?” La cea de-a doua întîlnire a Larei, Iura este din nou martorul acestei forţe halucinante, de data aceasta dezlănţuite: balul de Crăciun din 1911 la care doctorul o însoţea pe Tonia este tulburat de o detunătură de armă – Lara încercase, ratînd, să îşi ucidă amantul, pentru a se elibera din cercul sufocant al subjugării. Iura nici nu bănuieşte că peste cîţiva ani, destinul îi va aduce din nou împreună, iar el şi Lara vor fi prinşi, la rîndul lor, în cîmpul magnetic al unei iubiri irepresibile, ambivalente, care în acelaşi timp îi va devora şi îi va alina cu delicatele ei adieri de libertate: „Iar noi parcă am fost învăţaţi în ceruri să ne sărutăm, iar apoi, de copii, am fost trimişi să trăim în acelaşi timp, ca să ne verificăm unul altuia acest talent. Sîntem o culme a compatibilităţii, nu avem în noi nici părţi, nici grade, nici sublim, nici josnic, e o echivalenţă a fiinţei, totul bucură, totul a devenit suflet. Dar în această tandreţe bizară, mereu ameninţătoare, există ceva infantil, de neîmblînzit, de nepermis.”

Boris Pasternak, Doctor Jivago, traducere din limba rusă de Emil Iordache, Editura Polirom, Iaşi, 2013, 672 p.