Nimeni nu voia să fie atins. Exista un pact al neatingerii. Chiar şi aici, în învălmăşeala vechilor culturi, tangibili şi strîns întreţesuţi, cu trecători de toate felurile, gardieni, cumpărători lipiţi de vitrine şi prostănaci rătăcind, oamenii nu se atingeau unii pe alţii.” Fiecare în celula lui invizibilă, blindat în propria solitudine ca într-o colivie impenetrabilă, însinguraţii metropolei şi-au pierdut răbdarea de a vedea şi de a se lăsa priviţi, de a se apropia şi de a îndrăzni vreo interacţiune. Trecătorii rămîn nişte siluete străine, anonime şi anodine pentru privirea ce alunecă impasibilă peste chipuri şi peisaje, ca o cameră de supraveghere ce înregistrează doar imagini întîmplătoare. Suprasaturat de imagini, Big Brother ajunge indiferent la intimitatea celor pe care îi surprinde, fiecare se caută şi se proiectează narcisiac pe sine în siluetele vagi ale celorlalţi. Deconstruind cu supleţe şi ironie miturile plăsmuite de societatea post-industrială cu ajutorul ultimelor tehnologii, scriitorul american Don DeLillo descinde în infernul erei informaţionale, jonglînd dezinvolt cu noile reverii ştiinţifice, precum lumile virtuale, clonarea digitală ori modelul fractalic al lumii. În provocatorul său roman din 2003, Cosmopolis, mulţimea amorfă şi capricioasă care se scurge prin arterele metropolitane devine unul dintre cele mai fascinante personaje colective. Hidra cu o mie de capete fără chip se transformă într-o irezistibilă fata morgana ce îl atrage în mrejele sale hipnotice pe sclipitorul şi totodată glacialul Eric Packer şi îl determină să îşi spargă, dezlănţuit de o furie autodistructivă, globul de cristal pe care şi-l făurise singur. Captiv în extravaganta solitudine a imensului său apartament cu patruzeci şi opt de camere şi într-un pattern mintal în căutarea ordinii, echilibrului şi armoniei, Packer va descoperi capriciul haotic al mulţimii de care se izolase în turnul său de „sticlă mată de culoarea bronzului” şi asimetria creatoare a oricărui sistem pulsînd de viaţă. Mai mult, pe parcursul unei zile cît o viaţă (sau mai multe), de o densitate ce aminteşte de odiseea lui Leopold Bloom din Ulise-le lui James Joyce, Eric Packer parcurge în vrie distanţa dintre celebritate şi anonimat, dintre iluzia nemuririi şi fatalitatea morţii, dar şi dintre austeritatea minţii şi „afacerea trăitului”, dintre paradisul aseptic al abstracţiunilor şi infernul visceralei cunoaşteri de sine.
În Cosmopolis Don DeLillo experimentează un straniu conglomerat de întîmplări şi reflecţii, dinamismul epic de suprafaţă fiind subtil deturnat de curenţii subterani ai fluxului poetic ce traversează romanul. În singurătatea apartamentului său de patruzeci şi opt de camere, insomniacul Eric Packer citeşte Freud şi Einstein, în căutarea unui narcotic care să suspende „zgomotul din capul lui, mintea derulîndu-se în timp”. În chilia pentru meditaţie special amenajată în labirintul apartamentului său, poezia nu reuşeşte să îl deconecteze, să îi golească mintea şi să îi exorcizeze neliniştile, ci îi sporeşte luciditatea şi egocentrismul: „Poezia îl făcea conştient de propria respiraţie. O poezie dezgolea clipa pînă la înţelesuri pe care în mod obişnuit nu i se întîmpla să le întrevadă.” Ascensiunea fulminantă a lui Eric Packer respectă tiparul clasic al visului american: ingenioasele speculaţii la bursă îl propulsează printre cei mai bogaţi oameni ai lumii, averea sa suportă orice capriciu, precum apartamentul său decorat cu tablouri abstracte şi chiar cu un acvariu în care înoată un rechin ori limuzina sa supradimensionată, pavată cu marmură de Carrara şi echipată cu camere şi monitoare conectate la computerul de bord, care îl racordează instantaneu la fluxul informaţional global. La douăzeci şi opt de ani, Eric Packer pare prinţul din poveste, căsătorit de doar douăzeci şi două de zile cu Elisa Shifrin, moştenitoarea unei mărci cu tradiţie şi a unei averi fabuloase. Însă, odată atins apexul carierei sale, prăbuşirea devine iminentă. Despuiat de straiele sale strălucitoare, golindu-şi cu frenezie, în cîteva ore, conturile bancare, într-o încăpăţînare deconcertantă de a paria contra yenului, în pofida tendinţei opuse a bursei, prinţul cyberspaţiului îşi provoacă obstinat destinul, riscînd să (re)devină cerşetorul anonim. Eric Packer se desprinde din lumea artificială în care se izolase şi decide să coboare în stradă, să-şi întoarcă privirile dinspre şuvoiul de date ce inundă monitoarele spre senzaţiile tari ale vieţii: „Erau zile în care îşi dorea să mănînce tot timpul, să vorbească faţă în faţă cu oamenii, să trăiască în lumea reală. A încetat să se mai uite la monitoare şi s-a întors către stradă.”

Într-o fatidică zi din aprilie 2000, Eric Packer decide să se tundă la frizeria de cartier la care l-a dus prima dată tatăl său în copilărie: „Nu ştia ce voia. Apoi a ştiut. Voia să se tundă.” Un gest banal poartă nebănuite valenţe simbolice, fiind încărcat electrostatic de tensiuni latente, care se vor elibera violent de abia la sfîrşitul periplului iniţiatic printr-un Manhattan coşmaresc: „Cînd m-am trezit azi dimineaţă am ştiut că a venit vremea.” Eric Packer refuză orice deturnare spre alte frizerii care apar în calea sa şi se îndreaptă neabătut spre cartierul Hell’s Kitchen, într-un descensus ad inferos care reface traseul invers al ascensiunii sale. La bordul limuzinei sale albe „proustate”, învelite în plută asemenea camerei izolate a lui Marcel Proust, Eric Packer porneşte în propria sa căutare a timpului pierdut, într-o lume în care „viitorul devine insistent”, „prezentul este mai greu de găsit”, iar trecutul se pierde rapid în neant, precum şirul de date de pe panourile ce anunţă fluctuaţiile bursei, care, în „înlocuirea grabnică şi nesfîrşită”, „se dizolvă la un capăt al şirului tocmai cînd prind formă la celălalt.” Traiectoria liniară a drumului parcurs de Packer, de la 1st la 11th Avenue, ascunde un sinuos traseu iniţiatic, în care amantele sau şefii care conduc diversele departamente ale firmei sale joacă rolul călăuzelor într-o reţea de indicii ascunse. Numerele prime care îi cartografiază lumea (11th Avenue, cei 41 de ani ai criminalului său, cele 89 de etaje ale impunătorului zgîrie-nori în care locuieşte etc.), dialogurile pline de tîlc pe care le poartă cu fiecare subaltern, departe de pragmatismul lapidar înscris în jargonul unui businessman genuin, zgomotul oraşului ce are ceva atavic, purtînd „tonul unei dureri fundamentale, un bocet atît de străvechi, încît părea aborigen” – toate aceste semne dirijează (re)lectura spre un scenariu ritualic subiacent. Drumul spre moarte al lui Eric Packer este itinerariul autocunoaşterii, intervalul de la pierduta lume fără chip la un chip pierdut în lume, de la convingerea că mintea sa clonată digital pe un cip îi va asigura nemurirea – „Cînd avea să moară, nu el va înceta, ci lumea va înceta” – la descoperirea că trăirile fiinţei sale autentice nu sînt transferabile pe suport electronic. „Puterea lui atît de greu dobîndită asupra lumii, lucrurile materiale, lucrurile măreţe, amintirile lui adevărate şi false, vaga indispoziţie a amurgurilor hibernale, netransferabilă, nopţile palide cînd identitatea i se aplatiza ca urmare a lipsei de somn” şi multe altele „nu sînt convertibile într-un sublim măreţ, tehnologia minţii-fără-de-sfîrşit.”
Don DeLillo, Cosmopolis, Traducere din limba engleză şi note de Veronica D. Niculescu, Editura Polirom, Iaşi, 2012, 216 p.