Printre nisipuri mișcătoare

„A te odihni înseamnă a primi toate feţele lumii fără a le judeca.” Literatura, iubirea, tandreţea, prietenia, solidaritatea, blîndeţea sînt odihnitoare oaze de acalmie şi frumuseţe, în căutarea cărora purcede scriitorul canadian, originar din Sri Lanka, Michael Ondaatje, spre a le cartografia pe hărţile memoriei ce prind discret contur în romanele sale. Pacientul englez, fascinantul său volum din 1992, împleteşte inextricabil patru destine tulburătoare, contorsionate de traume, accidente, torturi, urmărite de spectrul grotesc al morţii ce bîntuie anii dezolanţi ai celui de-al doilea război mondial. Într-o vilă renascentistă din inima Toscanei, ura ce învrăjbeşte lumea într-un război absurd şi necruţător şi indiferenţa ce îngheaţă afectiv sufletele devastate se topesc sub flacăra domoală ori devastatoare a iubirii. Vocile narative şi perspectivele temporale se întreţes, poveştile personajelor par desprinse din paginile cărţilor ce sînt devorate ca un răcoritor balsam ce oblojeşte nu atît rănile trupurilor arse ori mutilate, cît invizibilele cicatrici interioare.

Poveştile întreţesute din Pacientul englez prind vag contur, se destramă şi se reconfigurează asemeni traseelor înşelătoare din inima deşertului, ce îşi schimbă formele după fiecare nouă furtună de nisip: „Doar patima face istoria să se abată de la şirul său, fremătînd ca acul unei busole. Şi oricum, aceasta este o lume a nomazilor, o istorie apocrifă. O minte călătorind spre răsărit şi spre apus sub travestiul unei furtuni de nisip.” Cu irezistibila sa artă de a povesti doar pe jumătate şi de a ridica treptat vălul tainelor sub care se ascund personajele sale, Michael Ondaatje suprapune cu fler analitic şi, totodată, cu subtilitate poetică, fluxurile şi refluxurile de amintiri ce construiesc identităţile fluide ale celor patru „nomazi” refugiaţi în Vila San Girolamo. Singura prezenţă feminină din acest straniu cvartet este Hana, o infirmieră din Toronto, tîrîtă de vîrtejurile războiului într-o Italie devastată. Anesteziată de suferinţa răniţilor cărora încearcă să le aducă o firavă alinare înainte de moartea iminentă, Hana, la cei douăzeci de ani ai săi, a trăit experienţa războiului ca o permanentă proximitate a morţii, care i-a răpit tatăl, iubitul şi copilul nenăscut căruia chiar ea i-a refuzat şansa la viaţă. Întîlnirea cu pacientul anonim – cu trupul ars şi chipul de nerecunoscut, închis în carapacea tegumentului pîrjolit ca într-o armură protectoare – îi aduce Hanei o alinare pentru moartea similară a tatălui ei, un rost într-o viaţă fără repere şi îi deschide perspectiva tămăduirii propriilor răni lăuntrice.

Ceea ce-i leagă dintru început pe Hana şi pe misteriosul pacient ce se presupune că ar fi englez este literatura, cărţile din somptuoasa bibliotecă a vilei părăsite în care ambii rămîn după ce frontul înaintează, rănitul pentru că nu ar rezista la o deplasare, infirmiera pentru că refuză să îl părăsească, dar şi să reintre în istovitorul iureş al războiului. A supravieţui prin poveste devine o realitate palpabilă, fluxul domol al istoriilor pe care Hana i le citeşte pacientului ei îi transpune într-o lume imaginară în care totul este posibil, timpul şi spaţiul se reconfigurează după meandrele firului epic al istoriilor din cărţile citite. Presupunerea că frescele ce împodobesc pereţii vremelnicului lor refugiu ar putea fi un indiciu că se află în vila Bruscoli a celebrului protejat al lui Lorenzo, Poliziano, îi poate reîntoarce într-o clipită, de pildă, în Florenţa renascentistă, a familiei de Medici, a lui Botticelli, Leonardo, Michelangelo, Pico della Mirandola, dar şi a lui Savonarola cu sinistrele sale ruguri ce au mistuit într-o clipită secole de cultură. Lectura devine o surprinzătoare busolă într-o lume în care „nu exista nici o ordine, cu excepţia marilor hărţi ale artei”, dar şi un neaşteptat palimpsest în care istoriile imaginare se întrepătrund cu amintirile, ascunzînd ceea ce nu se doreşte şi nu poate fi spus şi construind mirajele unor destine reinventate: „Se cufundă în povestire cu certitudinea că se va desprinde de ea simţind că pătrunsese în vieţile altora, în istorii care se întindeau de-a lungul a două decenii, cu trupul plin de cuvinte şi imagini, ca o trezire din somn sub povara unor vise pierdute în memorie.”

Treptat, arta prilejuieşte o dezmorţire afectivă prin care vieţile se întrepătrund simbolic, fisurînd zidurile de rezervă şi teamă ce închideau personajele în crustele opace ale secretelor nemărturisite. Cel de-al treilea personaj ce intră în scenă este versatilul David Caravaggio, vechiul prieten al tatălui Hanei, dar şi urmăritorul din umbră al exploratorului Ladislaus de Almásy, pe care îl ghiceşte sub masca pacientului englez. Hoţ de buzunare convertit în anii războiului într-un alunecos spion, mutilat după ce fusese prins din întîmplare, Caravaggio pătrunde brusc în intimitatea dormitorului unde agonizează pacientul Hanei, îi dezleagă limba mărindu-i doza de morfină, încercînd deopotrivă să dezlege misterul, dar şi să o smulgă pe fată din vraja ce o ţine încremenită la căpătîiul unui muribund. Pacientul englez îşi deapănă mistuitoarea poveste de iubire care l-a legat de Katharine, soţia prietenului şi colegului său Geoffrey Clifton, patimă consumată în peisajul arid al deşertului, pe ritmuri de jazz şi într-o învălmăşire de pasiuni violente. După ce îl ascultă, Caravaggio se va lăsa şi el fermecat de destinul pacientului englez, iar faptul că războiul care i-a distrus pe ambii i-a aruncat în tabere adverse îşi pierde, încet şi sigur, orice însemnătate.

Trio-ul Almásy – Hana – Caravaggio este completat de un personaj care, „în felul său lejer de a fi”, devine „un fel de stea liberă la marginea constelaţiei lor” şi care îi pare fetei desprins din paginile citite pacientului ei, din romanul Kim al lui Rudyard Kipling. Genistul sikh Kirpal Singh pătrunde lent, cu discreţie, în viaţa Hanei, iar ea descoperă în privirea neutră a celui care sfidează nepăsător moartea, dezamorsînd bombele răsfirate pe terenurile minate ale Europei, o oglindă în care îşi presimte propria detaşare, scut prin care se îndepărtează sufleteşte de tot ceea ce îi era peste putinţă de îndurat. Însă această lejeritate se dovedeşte şi ea iluzorie, un subterfugiu, precum muzica stridentă care îl ajută să se desprindă de viaţa din jur şi să se concentreze pe neutralizarea mecanismului ce detonează bomba, „o prelată care să ţină ploaia realităţii departe de el.” Rezervatul Kip, „obişnuit în propria-i invizibilitate” ca într-o platoşă prin care evită cu tact orice conflict, îşi poartă pecetluite sub tăcere propriile traume, moartea excentricului său profesor englez, lordul Suffolk, care şi-a aflat sfîrşitul în încercarea de a dezamorsa o bombă cu două încărcături de declanşare. Prietenia care se înfiripă între Kip şi Almásy e surprinsă, într-o sugestivă punere în abis, prin prisma tabloului pictorului italian Caravaggio David cu capul lui Goliat, în care chipul primului este un autoportret al artistului la tinereţe, iar cel de-al doilea la bătrîneţe. Kip este pentru Almásy o oglindă a tinereţii în faţa căreia va da socoteală, cu atît mai tulburătoare fiind înfruntarea finală dintre cei doi, după ce vestea lansării atacului atomic asupra Hiroshimei sparge echilibrul fragil ce, într-o crevasă în afara timpului, îi izolase pe cei patru de vacarmul conflagraţiei ce scosese lumea din ţîţîni.

Fata morgana pe care Michael Ondaatje o creează cu fineţea unui subtil poet al lumii interioare este jocul de măşti sub care se ascund personajele, învelişuri iluzorii care sînt pe rînd lepădate de cei patru „bastarzi internaţionali” în căutarea unui camuflaj salvator: „Dar aici îşi lepădau din piei. Nu puteau imita decît ceea ce erau. Singura apărare era căutarea adevărului din ceilalţi.” Pacientul englez aduce, dincolo de ritmul trepidant al unor poveşti senzaţionale, de suspansul atent drămuit şi de dramatismul pasiunilor trăite frenetic, un seducător joc al vocilor narative. Poveştile din cărţi şi cele aievea se armonizează într-o simfonie de nuanţe care prinde pentru o clipă, pentru a o lăsa din nou să scape, lumina degajată de o „flacără arzînd” în văpaia iubirii, sub toate chipurile ei: „Deschideam adesea cartea lui Herodot căutînd în ea cheia unor mistere geografice. Dar Katharine o deschisese ca pe o fereastră spre propria ei viaţă. Citea cu o voce prudentă. Ochii îi erau aţintiţi numai pe pagina cu povestea, ca şi cum, în timp ce vorbea, s-ar fi afundat în nisipuri mişcătoare.”

Michael Ondaatje, Pacientul englez, Traducere din limba engleză şi note de Monica Wolfe-Murray, Editura Polirom, Iaşi, 2013, 324 p.