Prea departe în larg

„Un om poate fi distrus, dar nu înfrînt.” – o filosofie de viaţă pe care scriitorul american Ernest Hemingway o concentrează în cîteva pagini de o frumuseţe aspră şi de o frapantă simplitate, care, însă, lasă să se întrevadă profunzimea dincolo de perdeaua ei de limpezime. Povestea unui pescar sărac şi bătrîn care iese în larg în căutarea norocului devine o fascinantă parabolă a omului în luptă cu propriul destin în ultima carte antumă a lui Ernest Hemingway, din 1952, menţionată şi în motivaţia juriului care i-a acordat în 1954 Premiul Nobel pentru Literatură – „pentru măiestria artei narative, foarte recent demonstrată în Bătrînul şi marea şi pentru influenţa pe care a exercitat-o asupra stilului contemporan”. Naturaleţea nu exclude rafinamentul scrierilor lui Hemingway, aşa cum, sub condeiul său, simplitatea frustă şi directă se dovedeşte cel mai adecvat veşmînt stilistic pentru a capta complexitatea omului în toată fragilitatea şi măreţia sa.

Santiago, bătrînul cubanez convins că „omul nu e făcut să fie înfrînt”, ar avea toate alibiurile pentru a abandona lupta cu o soartă indiferentă, chiar ostilă: sărăcia, singurătatea, slăbiciunile inerente vîrstei, cicatricile care îi brăzdează mîinile de pescar iscusit, dar fără noroc, ghinionul care s-a împotrivit cu îndărătnicie ca în ultimele optzeci şi patru de zile vreun peşte mare să se apropie de barca lui. Şi, totuşi, departe de Santiago orice urmă de resemnare, iar încrederea senină şi tonică în dărnicia mării, într-o luptă dreaptă cu soarta şi în propria-i rezistenţă fizică şi interioară îi insuflă forţa de a-şi încerca şi depăşi limitele. Cu toate că, sub presiunea părinţilor, puştiul Manolin, ajutorul şi singurul lui prieten, se alătură unui pescar mai norocos, bătrînul nu ezită să iasă în larg singur în a optzeci şi cincea zi, sigur că aproape trei luni norocul i-a jucat o festă pentru a-l pune la încercare înainte de a-i scoate în cale mult aşteptatul peşte. Cele trei zile ce urmează sînt încă o probă asumată cu stoicism de bătrînul pescar, o experienţă limită în care totul este luat de la capăt. În această încleştare sînt puse în joc cele mai grave coordonate ale umanităţii, confruntarea onestă dintru început, pe care o cîştigă cu hotărîre şi inteligenţă, este urmată de o luptă inegală, a cărei miză şi unică izbîndă este salvarea demnităţii: „I-am spus puştiului că-s un bătrîn ciudat, spuse cu glas tare. Acum e momentul s-o dovedesc. Zecile de mii de momente cînd o dovedise nu mai însemnau nimic. Acum urma s-o dovedească iarăşi. Fiecare ocazie era o nouă ocazie şi bătrînul nu se gîndea niciodată la trecut atunci cînd ea se ivea.”

Povestea lui Santiago din Bătrînul şi marea este inspirată dintr-un caz real, pe care Ernest Hemingway l-a consemnat într-un articol din 1936, despre un pescar bătrîn care s-a luptat cu îndîrjire cu rechinii care i-au devorat marlinul prins din apele Gulf Streamului. Pînă în 1952, întîmplarea se decantează în retorta scriitorului, povestea se rotunjeşte, intensitatea luptei bătrînului este canalizată în tensiunea solilocviului cu valenţe existenţiale, iar lacrimile, nebunia şi disperarea stîrnite de amarnicul eşec se limpezesc într-o atitudine exemplară. Sînt aduse în discuţie şi tranşate firesc, fără fasoane, cîteva interogaţii nevralgice, de o neaşteptată generalitate, bătrînul îşi problematizează cu luciditate şi francheţe raporturile lui cu viaţa, cu Dumnezeu, cu semenii şi, mai ales, cu propria persoană. Solitudine, bătrîneţe, neşansă sînt doar premisele care declanşează un sclipitor elogiu al empatiei, al vitalităţii şi al norocului, al durerii vieţii pe care bătrînul o simte intens de fiecare dată cînd îşi încleştează palmele rănite.

Pentru bătrîn, marea este cea mai fidelă oglindă, nu a ridurilor, petelor şi cicatricilor de pe trupul distrus de bătrîneţe, ci al neînfrîntei vitalităţi interioare: „Totul la el era bătrîn, cu excepţia ochilor, iar ei aveau aceeaşi culoare ca şi marea şi erau veseli şi neînfrînţi.” Într-o barcă umilă, pierdut în larg, urmărind fără preget peştele prins în momeala aruncată în adîncul mării, bătrînul simte mai grea ca niciodată povara singurătăţii. El găseşte cele mai năstruşnice trucuri pentru a o contracara, a o minimaliza, a o converti în contrariul ei, printr-o integrare empatică în fluxul viu, uneori blînd, alteori crud, necruţător, al mării: „Bătrînul scrută cu privirea întinsul mării şi îşi dădu seama cît de singur era acum. Dar văzu şi reflexele prismatice în adîncurile apei întunecate, şi sfoara încordată dinaintea lui, şi strania unduire a calmului apei. Norii se adunau pe cer, vestind venirea alizeului, iar cînd pescarul se uită drept înainte, văzu un cîrd de raţe sălbatice care zburau în formaţie pe fundalul cerului, deasupra apei, după care se împrăştiau şi se adunau iar în formaţie, şi îşi dădu seama că nici un om n-a fost vreodată singur pe mare.”

Marea nu mai este pentru bătrîn virilul el mar, un adversar care trebuie supus, ci enigmatica şi capricioasa la mar, o prezenţă feminină plină de surprize, uneori blîndă şi darnică, alteori dură şi neînduplecată. Stelele, luna, păsările, peştii zburători, doradele şi, mai ales, peştele cel mare pe care îl înfruntă cu respect şi admiraţie devin pentru bătrîn prieteni, fraţi, spectatori sau chiar interlocutori imaginari cărora le sînt adresate replici tandre ori tăioase, născute din irepresibilul jind pentru un dialog autentic. În absenţa puştiului, bătrînul găseşte antidotul singurătăţii vorbind cu sine şi cu marea, îi aruncă ocări mîinii stîngi blegite de un cîrcel, se apostrofează sau se îmbărbătează, îl tachinează pe peştele ce nu se mai lasă prins, îi cheamă la luptă pe rechinii ce dau tîrcoale bărcii şi astfel nu cedează disperării.

Într-un moment de tandreţe, Santiago îi adresează unei păsări ostenite ce-şi găseşte un vremelnic refugiu pe sfoara ce-l leagă pe bătrîn de peştele urmărit un îndemn ce concentrează tîlcul oricărei ieşiri în larg: „Stai şi te odihneşte ca lumea, păsăruico, zise el. Apoi porneşte la drum şi încearcă-ţi norocul, cum face orice om, pasăre sau peşte.” În Bătrînul şi marea, Ernest Hemingway construieşte cu măiestrie o variantă mai directă şi mai umană a aventurii din Moby Dick, un sclipitor spectacol al speranţei şi al dezamăgirii, al norocului şi al neşansei, al umilinţei şi al demnităţii, al riscurilor pe care şi le asumă oricine îndrăzneşte să iasă „prea departe în larg”.

Ernest Hemingway, Bătrînul şi marea, Traducere din limba engleză şi note de Radu Pavel Gheo, Editura Polirom, Iaşi, 2014, 176 p.

(sursa foto: medium.com)