O fereastră spre necunoscut (I)

„În orice caz, exista un singur tunel, întunecat şi singuratic: al meu”. Una dintre imaginile obsedante ale literaturii moderne este cea a celulei de sticlă translucidă, ce separă iremediabil eul de realitatea exterioară, dar care permite totuşi o perspectivă, oricît de vagă ori de iluzorie, asupra lumii din afară. Glasvandul se dovedeşte însă incasabil, iar încercările timide sau agresive de a crea spărturi în zidul etanş – arta, dragostea, scriitura – se pierd într-un dezolant strigăt în gol, ce întoarce doar ecoul dezesperant. Singurătatea devine atunci singularitate, orgolioasă distanţare, izolare „aproape olimpiană”, retragere într-un „castel” mental circular, ferecat, cu punţile ridicate. Respirînd aerul de familie al existenţialismului, scriitorul argentinian Ernesto Sabato explorează magistral spectrul solitudinii fără fisură, străfulgerările de amară luciditate şi multiplele forme de „orbire” aduse de scufundarea în tenebrele infernului interior. Tulburătorul său roman din 1948, Tunelul, urmăreşte motivaţiile halucinante ale unui act nejustificabil, derulate după o logică înfiorătoare, într-o pledoarie pro domo calculată, fără efuziuni, care însă ascunde, cu sînge rece, sub glaciala limpezime de suprafaţă a mărturisirii, clocotul unei conştiinţe monstruoase. Juan Pablo Castel îşi recunoaşte crima din prima frază a romanului, dezvăluind totodată şi scopul nedisimulat al spovedaniei sale: găsirea printre cititori a unei persoane care să intre în logica lui, să îl accepte, „CHIAR DE AR FI UNA SINGURĂ”. Doar că paradoxalul narator scrie precum pictează tăcutul artist ori iubeşte imposibilul îndrăgostit, lansînd o chemare în neant, arcuind o punte de comunicare pe care tot el o va frînge cu violenţă. Expresie a unui impuls autodistructiv, discursul autist al lui Juan Pablo Castel este captiv într-un cerc vicios, cerşind înţelegerea unui gest care anulează ultima şansă de a fi înţeles: „A existat o singură fiinţă care m-ar fi putut înţelege. Dar era tocmai fiinţa pe care am omorît-o”.

Tunelul are o structură concentrică, gravitînd, pe orbite mai strînse sau mai largi, în jurul imaginii simbolice inserate de Juan Pablo Castel în tabloul său, Maternitate – o ferestruică în colţul din stînga, aparent fără legătură cu ideea centrală a pînzei, o scenă periferică, subtilă, stranie, înfăţişînd o femeie singură în faţa întinderii nesfîrşite a mării: „Dar sus, în stînga, printr-o ferestruică, se vedea o scenă minusculă şi îndepărtată: o plajă solitară şi o femeie care parcă privea aşteptînd ceva, poate vreo chemare stinsă de undeva de departe. Scena sugera, după părerea mea, o singurătate înfrigurată şi absolută.” Singura persoană care observă bizara fereastră ce se deschide spre necunoscut este o femeie ce pare desprinsă din tabloul lui Castel, dar scena se suprapune, inexplicabil, peste „amintirile viitoare” pe care María Iribarne şi le imaginează cu voluptate, ani de-a rîndul, pe plaja pustie de lîngă ferma familiei sale, într-o continuă aşteptare nelămurită. O serie de coincidenţe – cu toate că Juan Pablo Castel avertizează că nu există întîmplări – provoacă o breşă prin care cei doi însinguraţi se privesc faţă în faţă, ca într-o magică oglindă, în care fiecare are iluzia că îşi contemplă propriul chip. Tabloul, iar mai apoi legătura erotică înfiripată, creează această primejdioasă himeră, amăgindu-i pe cei doi că fuziunea gîndurilor şi sentimentelor ar fi posibilă. Viaţa imită incomplet arta, María reface scena din tablou, tîrîndu-l pe Castel în faţa mării neliniştite, risipind definitiv starea de graţie care le-a nutrit amăgirea, imaculatul moment de intensă tensiune imortalizat pe pînză. Ceea ce Castel plăsmuise, sub imperiul sensibilităţii lui introspective, desfăşurate aproape exclusiv în imaginaţie, se prăbuşeşte la contactul fragil cu realitatea, efemeritatea frumuseţii îl întristează şi moartea îi pare singura cale de a o păstra intactă, protejată de sinistrul nevermore. Gîndul că niciodată nu se va mai repeta acel moment magic de pe plajă, în care Juan Pablo îşi lasă capul în poala Maríei, într-o imagine ce împleteşte instinctul erotic cu cel matern, dar şi copilăria şi moartea, îl poartă pe Castel pe muchia fragilă a abisului.

Fereastra stranie din tabloul lui Juan Pablo Castel prinde contur la întretăierea purităţii unei aspiraţii diafane cu pulsiunea subliminală, îmbinînd limpezimea şi obscuritatea, frumuseţea unei viziuni şi atmosfera sordidă a unui coşmar. Scena este atipică pentru construcţiile riguroase, străbătute de „un anume element intelectual” pe care criticii îl remarcaseră în stilul elaborat al lui Castel. Dacă de obicei îşi construieşte riguros tablourile, precum un arhitect proiectează minuţios o casă, Castel pictează fereastra ca un somnambul, ea se insinuează aproape inconştient în peisaj, pentru ca mai apoi să se dilate, să acapareze obsedant imaginaţia artistului, să îi contamineze toate pînzele şi să devină o fantă ce deschide timid spre lume o sensibilitate ultragiată. Scena solitară este, cum bine intuieşte María, un ţipăt deznădăjduit, oglindirea artistică a unei traume, reminiscenţa unei lecturi despre un pianist flămînd dintr-un lagăr de concentrare, care a fost obligat să mănînce un şobolan viu. Pictura se naşte din dezgustul în faţa dezumanizării extreme, ce anulează orice tentativă de comunicare, dar şi dintr-o speranţă difuză că arta mai poate trezi empatie.

Fereastra devine o incandescentă metaforă ambivalentă, suprapunînd peste închiderea într-o solitudine impenetrabilă deschiderea spre zări îndepărtate, aşteptarea înfrigurată a unei chemări, visul unui dialog posibil. Dar şi teama difuză a lui Juan Pablo Castel că, odată satisfăcută foamea de comunicare, firea sa sucită, mereu nemulţumită va face metamorfoza reversibilă, iar frumuseţea gracilă a femeii nu va reuşi să estompeze hidoşenia şobolanului viu din care s-a născut cruda viziune. Perversa dedublare a lui Castel îi dezvăluie simultan frumuseţea lumii şi faţa ei hîdă, respingătoare, grotescă; recunoscînd pe chipul unei femei decăzute aceeaşi expresie care îl izbise la María, intuieşte tainicele apropieri subterane ce întreţes candoarea şi depravarea, fiorul creaţiei şi instinctul anihilant. Fereastra pe care o deschide spre lume este închisă definitiv, cu violenţă, tabloul este sfîrtecat, despicat în fîşii călcate în picioare fără milă, pînă ajung o mînă de zdrenţe murdare. Castel nu îşi limitează furia distructivă doar la creaţiile sale, ci o răsfrînge şi asupra Maríei şi chiar asupra lumii. Egocentrismul său pliază realitatea pe propriile fantasmagorii, şterge demarcaţia dintre ce e aievea şi ce se petrece în imaginaţie ori în coşmar, Castel fiind convins că propria dispariţie ar aduce după sine prăbuşirea lumii întregi, „într-o secundă tot universul acesta absurd se prăbuşeşte ca un uriaş simulacru”. Cu mania sa de a explica totul, de a ţine sub control vîrtejul gîndurilor, dar şi celelalte personaje sau chiar universul, Juan Pablo sfîrşeşte prin a murdări ceea ce atinge, a înăbuşi ceea ce îmbrăţişează, a ucide ceea ce iubeşte. Nu doar somnul raţiunii naşte monştri, ci şi excesul ei…

Ernesto Sabato, Tunelul, Traducere din limba spaniolă de Tudora Şandru Mehedinţi, Editura Humanitas Fiction, Bucureşti, 2012, 192 p.

(sursa foto cover: bibliotecaignoria.blogspot.fr)