Mirajul fericirii

„Vreme îndelungată, trecutul se desprinde cu uşurinţă de tine şi cade, şi poate ţi se pare că schimbarea vine de la sine, că e ceva firesc. Scenele trecutului nu dispar, doar devin irelevante. Apoi urmează cotitura – ceea ce a fost în trecut îţi revine proaspăt în minte, îţi solicită atenţia, de parcă ar vrea să faci ceva în privinţa asta, cu toate că – evident – nu se mai poate face nimic.” În cele zece povestiri din Prea multă fericire, scriitoarea canadiană Alice Munro speculează cu naturaleţe şi fler valenţele literare ale unor astfel de „cotituri” în destinul aparent linear al personajelor, concentrînd biografiile acestora în doar cîteva secvenţe ce surprind noduri de maximă tensiune epică. Maestră a condensărilor, asumîndu-şi cu nonşalanţă riscurile ce decurg din opţiunea pentru proză scurtă, laureata din 2013 a Premiului Nobel pentru Literatură construieşte şi în volumul ei de povestiri din 2009 o serie de nuclee epice transpuse auster, fără înflorituri, reduse cu sobrietate la esenţial. În pofida dispersării în cele zece voci narative, unele detaşate, altele personale, există cîteva punţi de legătură ce dau coerenţă volumului, de pildă, accentul care cade cu precădere pe personajele feminine ori mirajul fericirii ce tulbură apele liniştite ale vieţii, aducînd la suprafaţă turbulenţe bine dosite în sedimentele memoriei.

Textele din Prea multă fericire curg fără poticniri, depănînd firul amintirilor uneori lent, punînd cap la cap detalii (ne)semnificative, alteori ameţitor de rapid, comprimînd ani fără relevanţă pentru centrul de greutate epică al povestirii. În unele povestiri, focalizările temporale aduc din conul de umbră al uitării agresiuni de o violenţă atroce, reactualizează traume anesteziate sau vinovăţii sugrumate din faşă. Dimensiuni, unul dintre cele mai dense texte din volum, dezvăluie treptat, pe ocolite, drama unei femei terorizate de un soţ dement, care îi găseşte pe cei trei copii ai lor ucişi fără milă de acesta la prima încercare a ei de a slăbi lanţul terorii. Doree caută refugiu în orice o ţine departe de această tragedie, încercările disperate de a uita iau forma deghizărilor care ar putea să o readucă la normalitate, prin cufundări în munca monotonă de cameristă la un motel ori prin jocuri mentale care să îi ţină mintea ocupată, departe de amintirea devastatoare. Totuşi, scrisoarea pe care Lloyd i-o trimite din ospiciul în care este închis o reapropie de acesta într-un mod ce aminteşte vag de sindromul Stockholm. Doree întrezăreşte refugiul tocmai în „nonsensul periculos” din mintea lui Lloyd, care îi scrie că i-a văzut pe copii într-o altă dimensiune, iar această consolare o ajută să îşi amintească din nou ce înseamnă fericirea: „Timp de aproape doi ani, nu observase lucrurile care îi făceau de obicei fericiţi pe oameni, cum ar fi vremea frumoasă, florile, mirosul de patiserie. Încă nu avea acel simţ spontan al fericirii, dar, mai exact, îşi putea aminti cum era să fii fericit.”

În aceeaşi sferă a patologicului se înscrie şi trama tensionată din cea de-a cincea povestire, Radicali liberi, unde o văduvă bolnavă de cancer depăşeşte depresia în care vegetează după moartea soţului, Rich, printr-o experienţă-limită gestionată cu sînge rece. Dialogul pe care Nita îl are cu psihopatul care, asemenea lui Lloyd, şi-a ucis fără remuşcări familia, aduce o neaşteptată turnură. Pentru a scăpa de moarte şi a-i crea psihopatului iluzia că şi el o are la mînă, Nita îşi inventează o crimă, punîndu-se în pielea fostei soţii a lui Rich. Cea de-a opta povestire, Joacă de copii, abandonează perspectiva victimei pentru a pătrunde în intimitatea unei minţi bolnave, care îşi refuză asumarea vinei. Marlene rememorează – din nou pe ocolite, printr-o bine stăpînită tehnică a suspansului – o crimă odioasă, comisă în copilărie, într-o complicitate tacită cu o colegă de tabără, Charlene. Victima este o „specială”, o fată retardată, pe care imaginaţia inflamată de teamă a celor două fete o transformă dintr-o biată fiinţă inofensivă într-un monstru de care se descotorosesc, printr-o întîmplare ce face ca totul să pară un accident care le scoate din culpă. De altfel, acest text nu este singurul sensibil la modul în care sînt percepuţi cei care se disting printr-un handicap fizic sau psihic, Chipul aducînd cealaltă perspectivă, a celor „defecţi, victime evidente ale hazardului” şi, mai ales, ale prejudecăţilor celor din preajmă. Aici, complexele de inferioritate, augmentate de atitudinea dispreţuitoare a unui tată ce cade victima aparenţelor, conduce la un tulburător malentendu. Copilul cu faţa brăzdată de o pată purpurie din naştere interpretează greşit gestul empatic al singurei lui prietene, Nancy, care, în joacă, îşi colorează faţa cu vopsea roşie pentru a fi asemeni lui, iar aceasta, respinsă, îşi duce pînă la capăt impulsul de identificare, crestîndu-şi cu lama obrazul.

Celelalte povestiri, chiar dacă nu mai joacă în gama dură a deviaţiilor psihopatologice, ci în cea îmblînzită a pulsaţiilor psihologice, scot la iveală relaţii încordate, fie în interiorul cuplului, fie între părinţi şi copii, nuanţînd problematicul generation gap ce înstrăinează şi însingurează personajele debusolate. În Ficţiune, Joyce îşi citeşte povestea, vădit distorsionată, într-o povestire scrisă de Christie, fiica lui Edie, cea de-a doua soţie a fostului ei soţ, Jon. În Unele femei, o bătrînă îţi reaminteşte cum la treisprezece ani a fost martora unei înfruntări decisive între ispita trupească, reprezentată de voluptuoasa Roxanne, şi dragostea adevărată, întrupată în devotata soţie Sylvia, pentru „trofeul aproape dispărut” al inimii unui muribund bolnav de leucemie, care, însă, are tăria, spre deosebire de Jon, să facă alegerea justă. Fragila relaţie de cuplu se poate şubrezi chiar şi fără imixtiunea unei terţe persoane, ci doar prin cufundarea fiecăruia dintre cei doi în propriile obsesii, precum în Lemn, unde doar un accident mai poate provoca o reapropiere între singuraticul Roy şi depresiva Lea. Tot un accident poate provoca reversul, o îndepărtare fără întoarcere, precum în cazul lui Kent din Rîpe-adînci, care alunecă într-o rîpă la un picnic organizat de tatăl geolog şi este salvat de acesta. Peste ani, Sally îşi revede fiul dispărut în adolescenţă, însă nu e vorba de o regăsire autentică, Kent fiind complet schimbat, un vagabond bolnav de malarie, trăind în prezent şi refuzînd orice relaţie, neuitînd însă să-i reamintească brutal mamei sale de partea ce i se cuvine din moştenire. Tot o tînără debusolată este şi Nina din Pe culmea Wenlock, trăind o viaţă promiscuă în compania excentricului domn Purvis, dar şi colega sa de cameră, studenta ce descoperă cu amărăciune că bibliotecile nu te pot „păzi de întinare”.

Probabil cea mai complexă dintre toate textele din Prea multă fericire, povestirea care dă şi numele volumului aduce în scenă un personaj real din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Sofia Kovalevski, prima femeie căreia o universitate europeană, cea din Stockholm, îi oferă o catedră de matematică. Printr-o serie de flashbackuri în cascadă, Sofia retrăieşte, în trenul care o aduce acasă din Genova cu cîteva zile înainte de moartea ei precipitată, la doar 41 de ani, frînturi din viaţa sa glorioasă şi tumultuoasă. Sofia rememorează înfiriparea şi destrămarea relaţiei cu primul soţ, Vladimir, sinuozităţile legăturii cu capriciosul Maksim, instantanee cu nonconformista ei soră, Aniuta, care l-a fermecat pe Dostoievski, cu mentorul ei, profesorul Weierstrass ori cu alte personalităţi din sfera matematicii, precum Jules Poincaré ori Gösta Mittag-Leffler. Pastila misterioasă pe care un medic care îi presimte sfîrşitul i-o oferă în tren, cu speranţa de a-i alina suferinţa, îi aduce Sofiei o neaşteptată schimbare de percepţie: „Evenimentele şi ideile căpătau o formă nouă, văzute prin panouri de inteligenţă limpede, printr-o lentilă care preschimba totul. Senzaţia asta îi amintea de o anumită experienţă. La treisprezece ani, făcuse cunoştinţă cu trigonometria. […] Nu fusese prea uimită atunci, doar extrem de fericită. Mai aveau loc astfel de descoperiri. Matematica era un dar natural, asemenea aurorei boreale. Nu avea de-a face cu nimic altceva: cu ziarele, premiile, colegii şi diplomele.”

Fericirea indusă pe cale artificială îi aduce Sofiei o ascuţire a inteligenţei, dar şi o euforie care îi înfrumuseţează ultimele clipe şi îi aduce pe buze, în clipa morţii, surprinzătoarea constatare care dă titlul acestui volum. De fapt, sub o formă sau alta, toate personajele din Prea multă fericire sînt prinse în mrejele acestei himere. În istoriile ei de o simplitate şi limpezime tulburătoare, uneori prea comprimate, cu un potenţial uneori nu îndeajuns exploatat, Alice Munro are darul de a capta, ocolind cu abilitate moralismul ori patetismul, neobosita căutare a fericirii pierdute.

Alice Munro, Prea multă fericire, Traducere din limba engleză de Ioana Opaiţ, Ediţia a II-a, Editura Litera, Bucureşti, 2013, 384 p.