Jalousie

„Uneori, temele se estompează, pentru ca mai tîrziu să-şi recapete forţa şi să-şi reia cursul aproape la fel ca înainte. Totuşi, aceste repetiţii, aceste infime variaţiuni, aceste întreruperi şi reveniri pot da naştere unor modificări – aproape imperceptibile – , îndepărtîndu-se treptat de punctul din care s-a pornit.” Închidere în cercul vicios al unei obsesii ori deschidere în spirala infinită a incertitudinilor, derularea în slow motion a unor scene mereu reluate, uşor distorsionate, subtil permutate este unul dintre procedeele ingenios exploatate de Noul Roman Francez. Tehnica este aplicată cu minuţiozitate exasperantă de teoreticianul acestei controversate formule, romancierul şi cineastul francez Alain Robbe-Grillet, care şi-a dus experimentul pînă la ultimele consecinţe, testîndu-i potenţele ascunse şi vădindu-i limitele intrinseci. În năucitorul său roman din 1957, Gelozia, ochiului însufleţit al naratorului cu care ne-au obişnuit „vechile” romane pare să i se substituie obiectivul glacial al unei camere de filmat, ce decupează cu detaşare cadrele şi captează silenţios doar jocul impenetrabil al suprafeţelor. Inovatorul pattern narativ adaptează literar o serie de procedee cinematografice ce vor fi meticulos valorificate de scenaristul Robbe-Grillet în filmul din 1961, regizat de Alain Resnais, Anul trecut la Marienbad. Aparent, şi în Gelozia tăietura bruscă a scenelor este un capriciu al hazardului, obscuritatea este consecinţa jocului de lumini şi umbre, iar „zonele oarbe” rămîn inaccesibile din cauza obstacolelor ce obturează cîmpul vizual al discretului observator. În spatele montajului se află însă un regizor invizibil, care amestecă deliberat planurile, sparge coerenţa epică, bulversează cronologia, îmbină scene discontinue şi provoacă rupturi de ritm, remixînd cu nonşalanţă linia melodică a unei poveşti fracturate, mereu reconfigurate, care poate fi rescrisă la nesfîrşit.

Straniul cîntec indigen ce pătrunde printre jaluzelele unei case coloniale din inima unei plantaţii de bananieri devine o rafinată mise en abyme pentru povestea ce se ţese şi se descoase fără preget şi, în special, fără cap şi coadă, captivă într-un labirint mental circular. Improvizaţie lejeră, fără mesaj limpede, eliberată de constrîngerile ritmului şi structurii, bucata muzicală imprevizibilă este întreruptă abrupt şi reluată aleatoriu, „fără să lase deloc senzaţia de continuitate”. Derutantul cîntec nu este decît un ecou difuz al vocii impersonale la care este redus naratorul „absent”, care se ascunde după paravanul unei neutralităţi abil jucate. Distantele inserţii narative la persoana a II-a inversează cu rafinament perspectivele, creînd bizara impresie că observatorul rămîne în afară, că privitorul este, la rîndul său, privit.  Nimic nu lasă să se întrevadă că de cealaltă parte a impasibilelor jaluzele s-ar ascunde convulsiile obsesiv-compulsive ale geloziei, că în spatele obiectivului plimbat cu nonşalanţă de naratorul-cameraman s-ar afla palpitul vreunei psihologii. Alain Robbe-Grillet explorează cu măiestrie ambiguitatea ce învăluie titlul romanului, incertul jalousie ce ar putea fi tălmăcit, precum în inspiratul joc de cuvinte din nota traducătorului, printr-un fascinant hibrid semantic în care „«gelozia» şi „jaluzeaua» devin… «gelozea»”. Totul apare sterilizat de emoţie, reificat, împietrit în paginile romanului, gelozia este redusă la mecanismele ei redundante, eroina, cu impenetrabilul ei chip reflectat în oglindă, „ţintuită în acest fel de propria privire, atentă şi calmă, lasă impresia că pentru ea timpul s-a oprit în loc”, ceasul pare să aibă acele înţepenite la „şase şi jumătate”, o şopîrlă părelnic împăiată încremeneşte pe peretele casei, pînă şi cursul heraclitian al apei este îngheţat de Gorgona geloziei: „Această lumină de la sfîrşitul zilei scoate în relief zigzagurile, liniile transversale, haşurile pe care le desenează cutele întortocheate. Şuvoiul curge în continuare pe suprafaţa ce pare înţepenită în aceste dungi imuabile. Datorită luminii – orizontală, care, tot aşa, a încremenit în acel loc – , întinderea lichidă capătă un aspect mai transparent.”

Cu toată limpezimea imagistică şi schematizarea geometrică a decorului, reflex al unei necesităţi stringente de clarificare, în romanul lui Robbe-Grillet zonele străvezii se află într-o ameţitoare alternanţă cu cele opace, obscure, intangibile. Firavul fir epic este de o simplitate frapantă, însă tăieturile şi reînnodările lui confuze îl încîlcesc necontenit. Banalul triunghi amoros este reconfigurat prin punerea între paranteze a unuia dintre vîrfuri, soţul suspicios fiind invizibil pentru cititor, mut, ignora(n)t, o absenţă fără nume, dar şi o prezenţă insinuantă, discretă, în continuă alertă, receptînd orice detaliu, oricît de insignifiant. Cele cîteva (in)certitudini ale romanului se rezumă la nişte scene de o banalitate frapantă: crîmpeie de dialog între superba soţie, rezervata A…, şi Franck, vecinul inoportun şi prezumtivul amant, călătoria pe care cei doi o planifică în oraşul ce se află la cîteva ore distanţă de plantaţie şi care se sfîrşeşte printr-o (ne)justificată întîrziere de o zi, o suspectă scrisoare pe o foaie albastru-pal care apare cînd desfăşurată în mapa ei de piele, cînd împăturită în buzunarul cămăşii lui Franck, aluziile la o carte citită de amîndoi, strivirea pe perete a unui miriapod şi alte gesturi (ne)semnificative. Aceste episoade sînt reordonate într-o permutaţie capricioasă, simulînd fluctuaţiile şi festele memoriei, precum şi mecanismele reiterative ale unei monomanii specifice geloziei. Flashback-urile rescriu scenariul, secvenţele sînt reluate mereu din alt unghi, trecute prin lentila distorsionantă a amintirii, care modifică imperceptibil montajul, precum cercurile concentrice ale geamului cu imperfecţiuni ce deformează şi chiar voalează imaginea. Scutigera strivită lasă o urmă de neşters nu doar pe peretele sufrageriei, ci şi într-o memorie ultragiată, în care gelozia îşi infiltrează veninul. În timp ce A… îl urmăreşte hipnotizată pe Franck cum anihilează miriapodul, degetele ei lungi se încleştează mai întîi pe un cuţit, într-o altă variantă ele boţesc faţa de masă, iar în a treia, desfăşurată exclusiv într-o proiecţie coşmarescă a unei imaginaţii bolnave, mîna ei încreţeşte cearceaful unei ipotetice camere de hotel, îndărătul „voalului opac” ce împiedică orice intruziune.

Într-o altă sugestivă punere în abis, aşa cum, în jocul palpitant al supoziţiilor, A… şi Franck suprainterpretează nonşalant cartea pe care o citesc, naratorul bifurcă imperturbabil cărările narative, într-o multiplicare ludică a variantelor: „Între timp, lucrurile iau o altă întorsătură, se bifurcă şi toate conduc spre finaluri complet diferite. Sînt multe variante, dar şi mai multe sînt variantele variantelor. Iar ei lasă impresia că le place să tot varieze pe aceeaşi temă, aruncîndu-şi zîmbete, îndemnîndu-se ca-ntr-o joacă de copii, întărîtaţi probabil de toată această avalanşă…” Torsiunile textuale din Gelozia lui Alain Robbe-Grillet în loc să prindă mai bine în cadru prezenţa lui A…, nu fac decît să o ascundă în spatele unor „zone oarbe”, în care „posibilităţile ei de scăpare sînt infinite”. Nu rămîne decît un joc al oglindirilor distorsionante, ce reduc cîmpul vizual, în care imaginile decupate de „jaluzelele” percepţiei păstrează doar „pătrăţele, adică o parte insignifiantă din suprafaţa totală – cel mult o treime dintr-o treime”. Orice plonjare dincolo de suprafeţele alunecoase este imposibilă în acest montaj în care „planurile care se succedă nu mai lasă impresia de profunzime”. A… rămîne impenetrabilă, precum textul în care chipul ei este „conturat, măsurat, descris” cu acurateţe, în vreme ce zîmbetul ei difuz rămîne ascuns printre nenumăratele „zone oarbe” ale unei scriituri inepuizabile: „Pe buzele sale lipite pluteşte un oarecare zîmbet în care poţi citi seninătatea, visarea sau absenţa. Un zîmbet împietrit şi atît de uniform, încît poate fi, la fel de bine, şi un zîmbet fals, la comandă, de ochii lumii, sau chiar unul imaginar”.

Alain Robbe-Grillet, Gelozia, Traducere din limba franceză de Raluca Dincă, Editura Art, Bucureşti, 2011, 136 p.