Irina Dincă
„Împăratul era un om bătrîn. Cel mai bătrîn împărat din lume. În jurul lui, moartea bîntuia în cerc; şi secera, şi secera. Întregul ogor era pustiu de pe acum şi numai el, împăratul, ca un spic argintiu uitat, mai stătea acolo şi aştepta. Ochii lui limpezi şi duri priveau de mulţi ani, pierduţi într-o depărtare pierdută.” Parcă niciodată această aşteptare încordată a unei morţi anunţate şi totuşi indefinit amînate nu a fost mai intensă ca în paginile pe care prozatorii austrieci le-au scris sub apăsarea penumbrelor crepusculare ale unui imperiu topit în decrepitudine. Cu meticulozitatea unui miniaturist atent la fiecare nuanţă, Joseph Roth captează patina melancolică a apusului de lume, desprinsă din acelaşi spectru al morţii ce se răsfrînge în tonuri diferite şi totuşi înrudite în romanele lui Robert Musil, Hermann Broch ori Franz Kafka. În Marşul lui Radetzky, romanul său din 1932, destinele personale se împletesc şi se împotmolesc în implacabila urzeală a Istoriei, cercurile concentrice ale morţii se lărgesc imperceptibil, timpul se dilată şi se contractă după bunul său plac, purtîndu-şi leneş paşii în cadenţa aşteptării ori precipitîndu-se sălbatic spre un război jalnic, în care orice puseu eroic e răsturnat parodic. Pe cerul plumburiu al sfîrşitului se zăresc însă, timid şi sporadic, străfulgerări ce fisurează platoşa aparent impenetrabilă a ordinii cazone: în proximitatea morţii, dincolo de cuvintele stereotipe pulsează sentimente nerostite, printre ritualuri şi tabieturi răbufneşte spontaneitatea, carapacele se fisurează şi din cînd în cînd se pot întrezări fiinţele ce îşi ascund îndărătul lor vulnerabilitatea. Pînă şi împăraţii devin umani cînd „armura de cristal” ce îi îmbracă se sparge, cînd scrutează „acea fîşie gingaşă, subţire, ce înfăţişează graniţa dintre viaţă şi moarte, la marginea zării”.
Firul epic din Marşul lui Radetzky întreţese trei destine, amalgamate printr-o serie de „înlănţuiri sumbre şi regizate de un puternic trăgător de sfori, duşmănos şi nevăzut”. Succesiunea generaţiilor în familia Trotta pare a fi răvăşită de acest păpuşar maliţios ce jonglează cu timpul, inversează rolurile şi manipulează discret coincidenţele, adîncind totodată contrastele. Figura bunicului se converteşte treptat într-o efigie: modestul sublocotenent sloven din satul Sipolje se converteşte pe neaşteptate în „eroul de la Solferino”, în celebra bătălie franco-austriacă din 24 iunie 1859, odată ce intuiţia îl împinge să-l culce la pămînt pe tînărul împărat Franz Joseph, salvîndu-i viaţa şi încasînd în locul acestuia, în omoplat, glontele ce se îndrepta vertiginos spre pieptul imprudentului monarh. Ridicat în grad şi înnobilat, Joseph von Trotta und Sipolje devine un austriac exemplar, o figură austeră, purtînd o mască impenetrabilă, sub care cu greu s-ar bănui că „sălăşluiau abisuri noptatice în care dormitează furtunile şi stăruie glasurile necunoscute ale strămoşilor anonimi”. Echilibrul fragil al căpitanului von Trotta se năruieşte odată cu confruntarea cu propriul său mit, cînd descoperă în cartea de citire a băiatului său un fragment despre tînărul neînfricat ce, călare pe un roib înspumat, îi salvează viaţa împăratului. Refuzul acestei distorsionări îl converteşte într-un inflexibil „cavaler în slujba adevărului”, însă, cu toate că va obţine, în urma unei audienţe la împărat, eliminarea textului mincinos, credinţa în autoritatea pe care chiar el o salvase se prăbuşeşte ca un castel de cărţi de joc risipite într-un morman de cenuşă. Bunicul e primul Trotta care se confruntă cu presimţirea tăişului de gheaţă al sfîrşitului, pe care însă o duce cu sine în mormînt, lăsînd drept moştenire fiului şi, implicit, nepotului, „doar o faimă stinsă şi un portret” impenetrabil. Următorul lanţ al familiei, disciplinatul prefect Franz von Trotta, funcţionarul impecabil care, pe măsură ce timpul trece, seamănă tot mai izbitor cu împăratul, îi va pasa unicului său fiu, debusolatului locotenent Carl Joseph, împovărătoarea zestre a unui model anacronic. Într-o perversă istorie à rebours, acele ceasornicului par a-şi inversa rotirea, nepotul reia, într-o versiune degradată, gesturile bunicului: împăratul este, din nou, salvat, de data aceasta în efigie, prin sustragerea portretului acestuia din promiscuitatea unui bordel, retragerea din armată a lui Carl Joseph survine nu din intransigenţă, ci dintr-o laxă degustare a libertăţii, iar moartea stupidă a ultimului vlăstar al familiei Trotta, ciuruit de gloanţe cu două găleţi de apă în mîini şi nu cum îşi imaginase, în cadenţele Marşului lui Radetzky, întoarce ironic episodul care i-a adus faima „eroului de la Solferino”.
Timpul curge altfel, capricios, în Marşul lui Radetzky, creînd stranii decalaje şi tulburătoare desincronizări: „Mai tînăr părea să devină tatăl, mai vîrstnic fiul”. Figura paternă şi cea filială devin interşanjabile, distanţa impusă de ceremonialul duminical ori de scrisorile stereotipe trimise la intervale invariabile dispare de îndată ce rolurile asumate se dizolvă, carapacea autorităţii se face ţăndări, iar tatăl neputincios şi odrasla iresponsabilă se privesc faţă în faţă, cu sfială: „Poate că eu sînt tatăl lui, eroul de la Solferino. Eu am îmbătrînit, el nu-i decît înaintat în vîrstă.” Asumarea destinului bunicului şi lungul şir de morţi care îi dau tîrcoale îl îmbătrînesc prematur pe Carl Joseph von Trotta, pe cînd prefectul pare a trăi încă în vremurile „eroului de la Solferino”, cînd „anii rotunzi se rostogoleau unul după altul ca nişte roţi uniforme şi paşnice”. „Zilele se asemănau între ele ca fulgii de zăpadă”, prefectul pare îngheţat în acalmia de dinaintea furtunii războiului, în „pacea albă, iernatică” în care imperiul este învăluit, fără a presimţi că moartea „neagră şi roşie flutura deasupra”, încrucişîndu-şi fatidic „mîinile ei osoase, invizibile”. De abia Carl Joseph, în garnizoana mărginaşă, pierdută în ţinutul mlaştinilor de la graniţa cu Rusia, întrevede crepusculul imperiului, suprapus peste apusul propriei vieţi, odată cu revelaţia sumbrului nevermore ce aşază tacit „un zid de întuneric din afara timpului între prezent şi trecut”: „Niciodată! În faţa ochilor lui Carl Joseph, acest cuvînt fără liman şi fără graniţă se întindea ca o mare moartă a surdei veşnicii. Micul sublocotenent îşi strîngea pumnul alb şi moale împotriva marii şi negrei legi care rostogolea lespezile funerare fără să pună stavilă neîndurătorului Niciodată şi să lumineze bezna eternă.”
Marşul lui Radetzky surprinde cu o precizie şi o fineţe de barometru oscilaţiile unei sensibilităţi morbide, ce se întrevede în momentele de cumpănă pe muchia fragilă dintre viaţă şi moarte. Dincolo de formulele mecanice debitate automat de un „creier cazon” se întrevăd intuiţii nebănuite: „Într-o străfulgerare de o secundă, sublocotenentul avu revelaţia sublimă de a desluşi o viziune: vedea vremile rostogolindu-se ca două stînci prăvălite una împotriva celeilalte, iar el, sublocotenentul, era strivit între ele.” Timpul nu mai are răbdare, evenimentele se precipită, anii devin „dubli, dar falşi, în locul celor simpli, dar veritabili”, absorbind personajele în vortexul morţii. Ultimul supravieţuitor al stirpei Trotta este, paradoxal, tocmai prefectul, pentru care, după moartea fiului, ca şi pentru „geamănul” său spiritual, monarhul Imperiului Austro-Ungar, şirul orelor pare încremenit într-o aşteptare în afara timpului, într-o prelungire agonală a unei vieţi golite de sens. Maestru al simetriilor, Joseph Roth îi regizează prefectului o moarte „dublă”: cea personală, consumată la pierderea înstrăinatului său fiu, o precede pe cealaltă, simbolică, suprapusă peste trecerea în nefiinţă a împăratului. Relicve inutile ale unei lumi apuse, „piese neînsufleţite” ale unei „maşini moarte lucrînd în gol”, „nici unul, nici celălalt nu puteau supravieţui Austriei”.
Joseph Roth, Marşul lui Radetzky, Traducere din limba germană şi note de I. Cassian-Mătăsaru, Editura Polirom, Iaşi, 2013, 360 p.
Imagine cover: Joseph Roth
