Irina Dincă 
„Am devenit mai frumos, pentru că am avut puterea să nu înnebunesc din cauza a tot ce am văzut în singurătatea mea zgomotoasă.” Preceptul kantian „cerul înstelat deasupra mea şi legea morală în mine” se citeşte à rebours în clarobscurul subteranei căptuşite cu cărţi trimise fără milă la casare din romanul lui Bohumil Hrabal, O singurătate prea zgomotoasă. Cînd tablele legii sînt răsturnate, cînd inumană se dovedeşte „viaţa de deasupra mea, de sub mine şi din mine”, doar o sensibilitate în răspăr, poetică par excellence, mai poate oferi o şansă de salvare a demnităţii ultragiate. Destinul lui Hanťa prinde contur sub semnul fatidic al cer(c)urilor melancoliei: sub presa uriaşă a istoriei, în aerul irespirabil al umilinţei, în proximitatea apăsătoare a morţii, neobositul autodidact, „nefericit de fericit” în rătăcirile sale livreşti, descoperă deliciile unei singurătăţi asumate, fulguraţiile unei frumuseţi dureroase, combustiile unei iubiri consumate pe fundalul tragic al unei istorii devastatoare. Martor al distrugerii Bibliotecii Regale Prusace, Hanťa urmăreşte neputincios cum elegantele volume legate în coperte de piele cu inscripţii aurite sînt azvîrlite cu indiferenţă în vagoane descoperite, iar rafalele unei ploi torenţiale le topeşte într-o băltoacă de „apă aurie amestecată cu funingine şi cu cerneală tipografică”. Mai întîi cu faţa scăldată de picăturile de ploaie amestecate cu lacrimi, mai apoi cu zîmbetul flegmatic al lui Leonardo da Vinci privind impasibil cum „soldaţii francezi transformaseră statuile lui în ţinte ecvestre”, Hanťa descoperă „cît de frumoasă e imaginea nefericirii şi a devastării” şi înţelege că „omul care se dedică ideilor nu este nici el uman”. Cărţile, cu impecabilul lor eşafodaj ideatic, sînt doar o treaptă, indispensabilă, dar insuficientă în căutarea unei licăriri de omenie; de abia în privirea tulburătoare a unui şoricel înfometat desluşeşte Hanťa singurele ieşiri din cercurile melancoliei, mila şi dragostea, „ceva mai mult decît stelele de deasupra mea şi de legea morală din mine”. Bohumil Hrabal construieşte cu măiestrie jurnalul en miettes al unui însingurat ce înoată contra curentului de dezumanizare precipitată, refuzînd să se lase învins. Paradoxal, O singurătate prea zgomotoasă nu este un roman al neputinţei, al înfrîngerii, al ratării sau al resemnării, ci un poem de o frumuseţe convulsivă despre rezistenţă morală, libertate interioară, despre dragoste şi speranţă.
O singurătate prea zgomotoasă se desfăşoară circular, cînd pe elipsa amintirilor, cînd în spirala gîndurilor lui Hanťa, într-o pendulare continuă a confesiunii „înainte şi înapoi”, în salturi temporale ce bulversează cronologia pentru a prinde ritmul corsi e ricorsi al istoriei: „Astfel, tot ce am văzut pe lumea aceasta merge simultan înainte şi înapoi, asemenea foalelor fierarului, exact ca presa mea cînd, la comandă, apăs pe butoanele verde şi roşu, totul sare în sens contrar, nimic nu şchiopătează”. Hanťa este contemporan cu cel de-al Doilea Război Mondial, cu ororile nazismului şi spectrele comunismului, el simte pulsaţiile istoriei din beciul în care împachetează fără prea mare zel hîrtia veche, casînd cu îndîrjire cărţile de propagandă ale regimului hitlerist ce i-a răpit în lagărele sale ţiganca multiubită ori încercînd în zadar să concureze uriaşa presă socialistă ce smulge „inima cărţilor şi aruncă spaimă şi groază peste paginile mototolite, aşezate pe banda rulantă”. Boemul Hanťa refuză să privească lumea prin ochiul glacial, opac şi indiferent al unei istorii inumane şi îşi făureşte „împotriva voinţei sale”, în cei treizeci şi cinci de ani în care presează cărţi nepreţuite, o bibliotecă de tomuri pescuite cu atenţie şi răbdare din noianul de maculatură, preschimbînd, într-o alchimie secretă, infernul pivniţei fetide în care munceşte într-o poartă spre un nesperat paradis livresc. Hanťa simte că face parte dintr-un „fost regat unde a existat şi persistă încă obiceiul, chiar obsesia, să se comprime cu multă răbdare în minte gînduri şi imagini care aduc cu ele o bucurie de nedescris precum şi o tristeţe încă şi mai mare. Trăiesc între oameni care, pentru un pachet de gînduri comprimate, sînt capabili să-şi dea chiar şi viaţa.” Hanťa căptuşeşte pereţii casei sale cu cărţi, fiecare metru cub al locuinţei sale este burduşit cu preţioase opuri, păstrînd liber doar un coridor îngust pînă la fereastră, la aragaz şi la toaletă, somnul său este bîntuit de coşmarul unei vendete a volumelor solidare cu suratele sacrificate zi de zi în presa hidraulică. Hanťa trăieşte „deasupra capului cu sabia lui Damocles”, ascunzîndu-se cu voluptate şi spaimă sub „baldachinul de texte nesfîrşite”, aşteptîndu-se ca în orice clipă să fie „strivit ca un păduche” de o avalanşă de cărţi revărsate peste el din neatenţie sau ca o stranie revanşă. De abia vizita la presa gigantică îi dezvăluie lui Hanťa că, într-adevăr, „cine împachetează hîrtie veche nu este uman”, doar că în cei treizeci şi cinci de ani scurşi în preajma cărţilor el niciodată nu a lucrat „indiferent şi inuman”, iar orice tentativă de a munci cu zel, alcătuind „o brigadă socialistă numai eu cu mine însumi” îl cufundă într-o „melancolie adîncă”. Hanťa se simte turtit într-o presă monstruoasă, odată cu somptuoasele ziduri pragheze, ca un şoricel inocent, aplatizat de tăvălugul istoriei, într-un mise en abyme ingenios orchestrat: „Am văzut toată Praga presată şi pe mine, cu toate gîndurile mele, cu toate textele pe care le-am citit, cu întreaga mea viaţă, nu mai mult decît un şoricel, pe care – împreună cu hîrtia de acolo, de jos – le presau doi brigadieri ai muncii socialiste.”
Abilitatea lui Bohumil Hrabal de a jongla cu astfel de imagini fractalice – presa ca liant între diversele paliere ale vieţii lui Hanťa: maşinăria ce împachetează hîrtie, dar şi cleştele istoriei ce sugrumă oraşul, cartea ce comprimă idei ori creierul ce condensează gînduri – îi conferă romanului său o neaşteptată coerenţă subterană, dincolo de aparenta lejeritate a textului şi de înşelătorul lui fragmentarism. O singurătate prea zgomotoasă are o configuraţie spiralată, laitmotivele inserate cu abilitate de Hrabal deschid textul, facilitînd salturile pe orbitele concentrice ale melancoliei. Un astfel de nod metaforic din urzeala romanului este imaginea focului, care face legătura între multiplele nivele semantice ale romanului. Hanťa se simte purtătorul unei flame nutrite de cărţile pe care le citeşte „la serviciu împotriva voinţei” sale, ale cărei pîlpîiri firave îl menţin viu, decantînd bucuria de zgura suferinţei şi sublimînd speranţa: „Fiecare pachet pe care l-am presat azi răsună tăcut şi liniştit în mine, am senzaţia palpabilă că eu însumi sînt un pachet de cărţi presate, simt că zace în mine o mică flacără de control a Karmei, cum e acel vechi beculeţ al frigiderelor, o luminiţă eternă, în care zilnic torn esenţa ideilor pe care le-am citit la serviciu împotriva voinţei mele, din cărţile pe care le port acum în servietă în drumul spre casă. Astfel mă întorc ca o casă, ca o colibă în flăcări, lumina vieţii îşi are originea în foc, iar focul în lemnul mort, iar durerea duşmănoasă rămîne în cenuşă.” Scînteia vieţii se întrupează în chipul duios al micii ţigănci, „iubirea tinereţii” lui Hanťa, ce se furişează în viaţa lui pe nesimţite, înteţind focul din vatră şi vîlvătaia unei iubiri ce nu are nevoie de cuvinte pentru a se descătuşa. Dragostea celor doi dobîndeşte reflexele aurii ale focului, emanînd o „lumină ondulată, ivită din moartea lemnului”, reflex al flăcării pe care tînăra ţigancă o purta în interior, fără de care „n-ar fi reuşit să trăiască”. Mica ţigancă fără nume, „simplă ca un lemn necioplit”, va sfîrşi mistuită cu cruzime într-un lagăr nazist, iar Hanťa îi va aduce o înduioşătoare ofrandă, arzînd zmeul pe care cei doi îl înălţaseră spre cer. Delicată Beatrice, călăuză discretă spre centrul Grădinii Edenului, mica ţigancă îi deschide lui Hanťa, în pragul morţii, porţile speranţei: o zăreşte, într-o viziune fulgurantă, trimiţînd chipul lui în înalt, într-un mesaj lansat zmeului din cer. Trecută prin flama erotică, prăbuşirea devine elevaţie, „căderea în beciul meu, în presa mea” devine „o înălţare”, iar orbitele melancoliei, purificate prin flacăra iubirii, se convertesc în cercurile Paradisului, odată ce sînt regăsite „compasiunea şi dragostea, pe care le-am uitat şi le-am rătăcit.”
Bohumil Hrabal, O singurătate prea zgomotoasă, Traducere din limba cehă şi note de Sorin Paliga, Cu două texte însoţitoare de Marin Mălaicu-Hondrari şi Dan Coman, Editura Art, Bucureşti, 2014, 176 p.
(sursa foto cover: fr-online.de)
