Frumusețea indestructibilă a unei clipe

„Arta e un concentrat al realului” – iată atuul pe care mizează Andreï Makine în romanul său din 2013, O femeie iubită, în care focalizarea artistică aduce în luminile rampei un personaj plurivalent şi alunecos precum ţarina Ecaterina a II-a. S-au scris mii de pagini despre Ecaterina, însă adevărul ei intim scapă „sarcofagului de cuvinte” care îi construiesc cu minuţiozitate mitul. Măştile care îi sînt alipite oscilează între extreme, Ecaterina este temerara împărăteasă care a îmblînzit faţa barbară a Rusiei în cei aproape treizeci şi cinci de ani de domnie, dar şi nimfomana cu zeci de amanţi, printre care şi ucigaşii soţului său, efeminatul Petru al III-lea. Nici nu e de mirare că, „tîrîtă în vîrtejul măştilor: ţarină, soţie părăsită, aventurieră, mamă, amantă, regicidă” etc., Ecaterina se subţiază cu fiecare nouă etichetă, îşi pierde consistenţa umană, devenind o „caricatură”.

Pare aproape imposibil ca, printre atîtea clişee stridente, cineva să caute „frumuseţea indestructibilă a unei clipe” în care Ecaterina devine ea însăşi, nuanţele discrete ale imaginii unei micuţe prinţese germane ori a unei femei fragile păşind printre arborii înzăpeziţi. Însă, „ca să scrii istoria unei vieţi sau a unei domnii, eşti obligat să sacrifici această privire care urmăreşte căderea fulgilor.” Romanul lui Makine îngroaşă pînă la dezgust tuşele groteşti ale „marelui circ al Istoriei”, însă marea lui provocare este să descopere „misteriosul dincolo” ce se ascunde îndărătul personajelor care îşi joacă docil sau disperat rolul – de protagonist ori de simplu figurant: „Dacă izbutim să întrupăm nimerit fiinţele astea plăsmuite, vedem ce se ascunde dincolo…”

Flerul lui Andreï Makine îl ajută să evite capcana unei omniscienţe de roman istoric, portretul fluid al Ecaterinei prinde contur prin lentila uşor neclară a unui personaj reflector – sau „cutie de rezonanţă”, în formula lui Makine dintr-un interviu acordat Adinei Diniţoiu. Regizor cînd vizionar, cînd blazat, oscilînd între compromis şi detaşare tatonantă, Oleg Erdmann, personajul central din O femeie iubită îşi joacă propriile roluri pe scena unei Istorii mai recente, care îşi reconfirmă absurditatea. Între cenzura politică a URSS-ului şi cea comercială a Rusiei oligarhilor, Oleg îşi vede frînt visul de a arăta lumii o altfel de Ecaterina a II-a, imaginea acesteia deformîndu-se în lentilele simplificatoare ale clişeelor ideologice ori ale kitschului dictat de rating. Nici în scenariul său dinamic, „de desen animat în negru şi roşu”, de la douăzeci şi şase de ani, concretizat în filmul de o oră şi patruzeci de minute al lui Mihail Kozin (Oleg ocupînd doar rolul mai umil de „asistent artistic”), nici în scriptul său fluviu de la patruzeci de ani, pentru serialul lui Ivan Jurbin, oligarhul în căutare de reţete facile, Ecaterinei nu i se oferă vreun răgaz să-şi arunce măştile şi să privească nestingherită zăpada ce o învăluie şi o purifică.

Eşecul acestei încercări de captare a vieţii ascunse a Ecaterinei este barometrul unei vieţi ratate, Oleg Erdmann căutîndu-se pe sine în oglinda a ceea ce această femeie ar fi putut să fie: „Oleg se rătăcea din ce în ce mai mult în meandrele unui trecut ale cărui secrete ţeseau de-acum pînza propriei sale vieţi.” Marea Istorie se răsfrînge astfel în sinuozităţile micilor istorii ce se desfăşoară simultan, într-o întreţesere de planuri. Pe alocuri, tehnica contrapunctică din O femeie iubită aminteşte de formula romanescă din Testamentul francez, romanul din 1995 care i-a adus lui Makine Premiul Goncourt: tensiunea menţinută de dubla identitate (rusă şi franceză acolo, aici rusă şi germană), tandreţea evocării unei figuri feminine puternice şi totodată vulnerabile, încercarea de a prinde în cuvinte frumuseţea indicibilă a unor clipe ce fac suportabile ororile unei istorii demente.

Pornind în căutarea adevăratului chip al unei „micuţe prinţese germane căreia i-a căşunat să se stabilească în Rusia” şi astfel să aducă pe acele meleaguri şi familia Erdmann, Oleg îşi recuperează şi îşi acceptă propriul trecut, rememorează frînturi din copilărie, recompune din cioburile amintirii imaginea tatălui său, se reîntoarce în „imobilul-promontoriu” în care şi-a trăit primii ani din viaţă. Inocenţa copilăriei este, de altfel, una dintre căile de ieşire din labirintul Istoriei, alături de frumuseţea evanescentă a unei clipe trăite intens şi, mai ales, de iubirea care deschide perspectiva unei alte vieţi într-o „încercare derizorie de a se opune rotirii lumii”. Prima îi oferă lui Oleg o metaforă percutantă pentru propria viziune despre jocul repetitiv al Istoriei, lanterna magică, „vechea relicvă a familiei Erdmann”: „Personaje cu perucă se învîrt într-o înceată repetiţie a scenelor, fără dezvoltare posibilă, fără deznodămînt… Acest mic cerc obsedant al figurinelor din strînsoarea de sticlă a lanternei îl izbeşte prin sminteala lui: este aidoma lumii oamenilor! Acelaşi manej care ascunde gestaţia războaielor, înflorirea măcelurilor.” Cea de-a doua cale îi aduce revelaţia că, datorită unui schimb de priviri, viaţa Zoiei, neînsemnata vecină din locuinţa colectivă, „îi este infinit mai cunoscută decît cea a ţarinei” şi că o „singură dimineaţă, cu miros de nea şi de primăvară, este mai adevărată decît toate compendiile de istorie.” Cea de-a treia cale îi dezvăluie nu doar resorturile, ci şi limitele jocului absurd al Istoriei, „imposibilitatea absolută de a te juca de-a iubirea”. Alături de Eva Sander, actriţa germană care a interpretat rolul Ecaterinei în primul său film, Oleg Erdmann duce la capăt, peste veacuri călătoria doar visată de ţarină împreună cu Aleksandr Lanskoi, favoritul dezinteresat din perioada 1780-1784, singurul bărbat care a iubit-o fără să-i ceară nimic în schimb. Oleg înţelege astfel că istoria ascunsă pe care o caută nu se mai învîrte în cerc, ci şi în spirală, rescriind vechile poveşti şi ducîndu-le mai departe prin propria sa viaţă.

Printr-un joc violent al contrastelor, romanul lui Andreï Makine speculează cufundarea în mîzga violenţei şi obscenităţii pentru a pune mai puternic în lumină zăpada imaculată a inocenţei ascunse în frumuseţea unei clipe. O femeie iubită îmbină într-un dozaj optim duritatea unui necruţător rechizitoriu al timpurilor vechi şi noi cu unda de lirism a „privirii ce urmăreşte căderea fulgilor” peste şi dincolo de caruselul umbrelor proiectate de halucinanta lanternă magică a Istoriei.

Andreï Makine, O femeie iubită, Traducere din limba franceză de Daniel Nicolescu, Editura Polirom, Iaşi, 2013, 272 p.

Sursa foto: hotnews.ro