Frumusețe otrăvitoare

„Cînd oamenii se concentrează asupra ideii de frumos, fără să-şi dea seama măcar, ei se confruntă cu cele mai întunecate gînduri ce există în lume.” Pentru scriitorul japonez Yukio Mishima, frumuseţea şi urîţenia, permanenţa şi efemeritatea, sensibilitatea şi cruzimea se presupun şi se suprapun într-o cascadă de sclipitoare paradoxuri, pe muchia firavă dintre intuiţie şi delir. Frumuseţea este deopotrivă fascinantă şi periculoasă în romanul din 1956 al lui Yukio Mishima, Templul de aur, inspirat dintr-un tulburător caz real. Într-un experiment ficţional în care demenţa dobîndeşte o stupefiantă coerenţă, Yukio Mishima îşi împrumută vocea tînărului călugăr budist chinuit de schizofrenie care incendiase, în 1950, templul Kinkakuji din Kyōto, întrucît văzuse în maiestuoasa clădire ce dăinuise mai bine de jumătate de mileniu o întrupare a frumuseţii pe care o ura neostoit. Năucitoarea confesiune a lui Mizoguchi frînge schematismele psihiatrice care clasează astfel de „cazuri”, dezvăluind un personaj complex, imprevizibil, paradoxal, irascibil, care răstoarnă cu nonşalanţă evidenţele, inversează cauzele şi efectele, jonglează cu sofisme şi problematizează fără odihnă, învîrtindu-se la nesfîrşit în jurul propriului eu chinuit.

Yukio Mishima nu justifică şi nu blamează, ocolind cu dibăcie clişeele şi explicaţiile facile. Nu bîlbîiala este resortul ce declanşează nebunia lui Mizoguchi, ea este mai degrabă partea vizibilă a aisbergului din interior, efectul unei fisuri între o fire închisă, complexată, retractilă şi o lume străină, diferită, indiferentă: „Inutil să mai mărturisesc, bîlbîiala mea era de fapt un obstacol între mine şi lume. Necazuri am la primul sunet pe care vreau să-l rostesc. Dar tocmai acest prim sunet constituie cheia de la uşa ce separă lumea mea interioară de cea din afară, şi nu m-am priceput niciodată să învîrt această cheie lin în broască. Majoritatea oamenilor, datorită faptului că stăpînesc cu uşurinţă cuvintele, sînt în stare să ţină această uşă de la hotarul dintre lumea interioară şi cea exterioară larg deschisă, astfel încît aerul trece liber. Mie mi-este însă cu neputinţă. A ruginit cheia probabil…” Urîţenia lui Mizoguchi nu se exteriorizează, aşadar, în vreo infirmitate, ea este mai degrabă inventată, o fantasmă a unui autist, care îşi caută alibiuri pentru strania sa inadaptabilitate.

Structură schizoidă, psihopată, Mizoguchi deopotrivă îi respinge pe ceilalţi şi se simte respins de cei din jur, asistă impasibil la înmormîntarea tatălui, îşi detestă mama şi se străduieşte cu îndîrjire să-i contrarieze aşteptările, sfidează orice autoritate, încalcă gratuit orice regulă. Acceptat ca jisō la Templul de Aur, Mizoguchi îşi neglijează atribuţiile, reuşeşte „performanţa” să îşi încheie studiile plătite de stareţ pe ultimul loc, risipeşte banii încredinţaţi de acesta pentru achitarea taxelor şcolare, nu ezită să-l şantajeze şi să-l urmărească, provoacă şi tot el este cel ce se simte încolţit, umilit, persecutat. Cu toate acestea, personajul pe care Yukio Mishima îl construieşte cu măiestrie îşi păstrează ambiguitatea, schizofrenia lui se ghiceşte în scindarea în două năzuinţe extreme – atracţia frumuseţii şi fascinaţia urîţeniei – , care îl solicită deopotrivă şi care ajung să se identifice în galopantul derapaj mental. Obsesia frumuseţii supreme îşi găseşte obiectul în Templul de aur, însă nu atît în structura lui reală, care îl frapează pe Mizoguchi încă de la prima întîlnire prin lipsa de armonie a detaliilor, ci în imaginea lui fluidă, din imaginaţia sa, edificiul diafan „făcut din vînt, apă, flăcări în permanentă mişcare”: „Dincolo de Templul de aur ce se înălţa în întuneric, distingeam limpede Templul de aur din imaginaţia mea. Nu încetase să strălucească.” Frumuseţea ireală a acestei proiecţii neasemuite se nutreşte din reversul ei, din întunecimile ce învăluiau clădirea, dar şi din bezna din interioritatea contorsionată a lui Mizoguchi, într-o tulburătoare coincidenţă: „Eu nu ştiam însă dacă frumuseţea se identifica, pe de o parte, cu Templul de aur sau, pe de altă parte, se unea cu noaptea neantului ce înconjura Templul. Poate ambele.”

Cele două faţete ale schizoidului Mizoguchi sînt aduse pe rînd la suprafaţă prin întîlnirea cu cei doi prieteni care reuşesc, parţial, să descuie poarta ruginită care îl izolează de lume. Tsurukawa este figura angelică prin care se trezeşte în Mizoguchi latura sa cea mai luminoasă, seninătatea pe care acesta o emană domoleşte pornirile (auto)distructive ale versatilului personaj. Însă acest echilibru instabil nu are cum să dureze, iar dispariţia neaşteptată a liniştitorului camarad îl smulge din acalmie, adîncindu-l în cele mai sumbre năluciri. În acest moment nevralgic intră în scenă diabolicul Kashiwagi, un infirm la rîndul său, picioarele strîmbe ale acestuia fiind un semn de identificare şi o cheie care face posibilă comunicarea. Sub imboldul acestuia – „Bîlbîie-te! Hai, bîlbîie-te!”, Mizoguchi îşi eliberează urîţenia interioară, încercînd să o contrapună frumuseţii inhibitoare a Templului de aur, străduindu-se cu toate forţele de care dispune pentru a sparge opreliştea ce se interpune între el şi viaţă. Treptat, se coagulează în mintea sa debusolată soluţia aberantă pentru înfrîngerea frumuseţii otrăvitoare care îi augmentează frustrările şi îi divulgă hidoşenia: „uciderea” ei prin anihilarea Templului de aur în care ea s-a întrupat. Fapta dobîndeşte proporţii cosmic-apocaliptice în delirul megaloman al lui Mizoguchi, mistuirea frumuseţii eterne a Templului de aur aducînd după sine, în imaginaţia lui bolnavă, prăbuşirea iminentă a lumii.

Yukio Mishima pare a concentra în Templul de aur o teză maniheistă, confruntînd binele şi răul, frumuseţea şi urîţenia, lumina şi întunericul, viaţa şi arta într-un personaj dual, sfîşiat de contradicţii. Însă această aparenţă este cu subtilitate şi rafinament anulată de o viziune mult mai complexă şi mai alunecoasă. Totul este înşelător, liniştitul Tsurukawa ascunde nebănuite pasiuni întunecate care îl conduc spre moartea care nu survine accidental, cum familia sa lăsase să se creadă, ci fiindcă o nefericită poveste de dragoste îl determină să-şi pună capăt zilelor. La rîndul său, cinicul Kashiwagi este cel care încearcă să îl tempereze pe Mizoguchi, printr-o neaşteptată inversare a rolurilor. Mai mult chiar, Tsurukawa şi Kashiwagi, atît de distanţi în public, întreţin în secret o vie corespondenţă, răsturnînd imaginile stereotipe prin care Mizoguchi recunoscuse îi cei doi îngerul şi demonul, cele două măşti dovedindu-se interşanjabile. În acelaşi mod, urîţenia este celălalt chip, cel ascuns, al frumuseţii, reversul ei subtil şi inseparabil. Frumuseţea devine pentru Yukio Mishima o himeră echivocă, un fascinant pharmakon, deopotrivă balsam şi otravă, „respingînd orice încercare de a-i găsi o semnificaţie.”

Yukio Mishima, Templul de aur, Traducere din japoneză şi note de Angela Hondru, Editura Humanitas Fiction, Bucureşti, 2013, 264 p.

(sursa foto: pininterest.com)