Fluturi de noapte

„Oricît de intensă ar fi vibraţia sau prospeţimea realităţii, ea nu se poate măsura cu ce este în stare un om să închidă în adîncul sufletului său.” Distanţa dintre un vis frenetic, incert, nesăbuit şi realitatea brutală care îl spulberă fără milă este adîncită cu măiestrie de F. Scott Fitzgerald. Cine putea să surprindă fastul orbitor al palpitantei Jazz Age dacă nu copilul teribil care a făcut furori în nebunii ani ’20, soţul Zeldei şi prietenul lui Hemingway, şarmantul scriitor desprins din jerba sclipitoarei génération perdue? Romanul din 1925 al lui Fitzgerald, Marele Gatsby, pare a fi cronica subiectivă a unei generaţii derutate, care trăieşte febril fiecare noapte înecată în alcool ca să alunge gîndul dezolant al efemerităţii ei. Spectrul Primului Război Mondial, afacerile dubioase din timpul Prohibiţiei, presimţirea Marii Crize alungesc umbre difuze peste somptuoasele petreceri, focul lor de artificii ascunzînd traume, nelinişti, himere. F. Scott Fitzgerald stăpîneşte doza optimă de şarm şi ironie în construirea unui personaj clar-obscur, magnetizat de aura de mister care îl înconjoară şi patetic prin transparenţa înduioşătoare a unui romantic dezarmat odată ce măştile se destramă.

În imagine, Zelda & Scott Fitzgerald

(foto de pe myluscioslife.com)

Marele Gatsby ia naştere dintr-o ingenioasă glisare de oglinzi, nu întotdeauna fidele, în care prinde formă un joc infinit de iluzii. F. Scott Fitzgerald îi încredinţează vocea narativă unui fin observator, uneori naiv, alteori lucid sau chiar acid, un inadaptat ce se simte fascinat de ritmul trepidant al New York-ului, păstrîndu-şi însă prudenţa şi detaşarea unui străin din Vestul Mijlociu. Sub impresia irezistibilă a unui „vis fantastic”, el istoriseşte povestea unor „oameni ai vestului” prin prisma căreia estul dobîndeşte o alură ireală, grotescă, fiind „deformat dincolo de puterile mele de a-l mai vedea aşa cum este în realitate”. Cu alibi-ul acestei lupe făţiş distorsionante, Nick Carraway îşi asumă rolul de martor, inevitabil părtinitor şi necreditabil, refuzîndu-l cu eleganţă şi candoare pe cel de judecător, reconstituind subiectiv puzzle-ul (re)întîlnirii dintre verişoara lui, Daisy, şi iubitul ei din adolescenţă, Jay Gatsby. Discret personaj-reflector, Carraway înregistrează gesturi banale, frînturi placide de conversaţie, înfruntări violente, episoade tensionate dintr-o funestă melodramă. Firul epic este depănat în salturi, cu flashback-uri ce readuc în scenă, pentru cîteva clipe, rendez-vous-uri fugare şi momente pasionale dintr-un trecut ce nu mai poate fi resuscitat, în pofida încercărilor inutile ale lui Gatsby. Cinci ani îi despart pe Daisy şi Jay Gatsby de prima lor întîlnire, însă dacă pentru ea acestia înalţă mai degrabă un zid dificil de escaladat, pentru el anii sînt ecranul care amplifică iluzia unei iubiri care frizează fanatismul. Daisy se consolase rapid în braţele bogatului ei soţ, Tom Buchanan, fiind mai degrabă rănită de infidelităţile acestuia decît impresionată de revederea iubitului pierdut. De fapt, Daisy îşi joacă impecabil partitura de „proastă frumoasă”, oscilînd între cinism şi plictis, rămînînd mereu la suprafaţa confortabilă, refuzînd profunzimea sentimentelor tari şi a alegerilor irevocabile.

De departe, cel mai năucitor personaj al romanului este Jay Gatsby, în vădit contrast cu platitudinea celor care îl înconjoară, atraşi de sclipirile diamantine ale luxului ce domneşte în imensa lui vilă, deschisă noapte de noapte tuturor celor care doresc să-i calce pragul. Nick Carraway întrezăreşte adevăratul rost al seratelor extravagante pe care vecinul său le regizează, neimplicat, într-o tensionată expectativă: ele sînt firave semnale aruncate în noapte, lansate în speranţa că vor ajunge de cealaltă parte a golfului, la casa lui Daisy. Visul i se împlineşte, Daisy este, într-un final, invitata unei asemenea petreceri, martoră a coregrafiei halucinante în care „bărbaţi şi femei pluteau tremurători ca nişte fluturi de noapte, înconjuraţi de şoapte, de şampanie, de stele.” Gatsby intuise calea infailibilă de a o atrage pe Daisy în lumea lui: splendoarea casei, strălucirea interioarelor, parada garderobei, mormanele de costume, cămăşi, cravate, expuse într-o „revărsare multicoloră”, o readuc în braţele lui pe fata hipnotizată de stridenţe, cu „vocea doldora de bani”: „Asta era. Nu înţelesesem pînă atunci. Era o voce încărcată de bani – acesta era farmecul inepuizabil care vibra, urca şi se stingea, clinchetul glasului, sunetul muzical al vocii ei…”

Mirajul opulenţei se năruie precum un castel din cărţi de joc la prima pală de vînt. Frivola Daisy se eschivează de la clarificarea sentimentelor ei, mărturisindu-le soţului şi amantului că i-a iubit pe amîndoi, însă nu are ezitări, nici remuşcări cînd, la bordul maşinii lui Gatsby şi, astfel, ferită de orice responsabilitate, o striveşte pe amanta lui Tom. Fragilul vis de iubire se prăbuşeşte pentru Gatsby, conducîndu-l implacabil către un sfîrşit absurd, născut dintr-o confuzie amplificată de iresponsabilul Tom, atît de asemănător, în fond, soţiei sale: „Fusese un gest neglijent, superficial, confuz. Erau nişte oameni superficiali, şi el şi Daisy, erau în stare să zdrobească lucruri şi oameni din jurul lor, pentru ca apoi să se retragă la adăpostul banilor şi al superficialităţii indolente care îi unea şi să-i lase pe ceilalţi să îndrepte răul pe care-l făcuseră…” Personajul Jay Gatsby este modelat din cu totul altă plămadă decît cuplul Daisy – Tom, glamour-ul, bogăţia, faima, ambiţia nefiind pentru el decît momeli prin care să o atragă în lumea sa de nisipuri mişcătoare pe femeia pe care o visa cu disperare. Metamorfoza tînărului fără viitor James Gatz în milionarul fără trecut Jay Gatsby „izvorîse dintr-o concepţie platonică despre sine însuşi”, înfiripînd o identitate iluzorie, ce „se pulverizase ca un perete de sticlă în faţa brutalităţii pline de răutate” a unei lumi caustice, necruţătoare cu visătorii incurabili.

Jay Gatsby rămîne pînă la urmă un idealist solitar, ucis de complicaţiile propriului său vis, înmormîntat de o mînă de oameni, un „biet ticălos” uitat repede de curioşii şi oportuniştii ce îi dau tîrcoale asemenea fluturilor de noapte atraşi de sclipirile efemere ale unei lămpi. Însă lui Gatsby aceste scînteieri superficiale îi rămîn îndepărtate şi indiferente, palide în comparaţie cu intangibila luminiţă verzuie din dreptul casei lui Daisy. În această metaforă sugestivă Fitzgerald concentrează, într-o ambiguitate subtil drămuită, eternul vis american, exuberantul vis al unei iubiri dincolo de timp, iluzia unui „viitor fremătător” şi, mai ales, nălucirea imposibilă că trecutul poate fi readus la viaţă: „Şi pe cînd stăteam întins acolo gîndindu-mă la acea lume străveche, necunoscută, mi-am amintit de uimirea copilărească a lui Gatsby cînd identificase pentru întîia dată lumina verzuie de pe promontoriul vilei unde locuia Daisy. Străbătuse un drum lung pînă la această pajişte albăstrie şi, probabil, visul i se păruse atunci atît de aproape, atît de tangibil, încît nu-i venise să creadă că nu l-ar fi putut atinge dacă şi-ar fi întins braţul. Nu înţelesese, desigur, că visul rămăsese cu mult în urmă, undeva departe, în întunecimea imensă de dincolo de oraş, unde cîmpiile necunoscute ale acestei ţări nesfîrşite se întindeau sub cerul nopţii. Gatsby crezuse pînă la urmă în luminiţa aceea verzuie, într-un viitor fremătător, care se îndepărtează însă cu fiece an în faţa noastră. Ne-a scăpat o dată, dar ce importanţă are… mîine o să fugim mai repede, ne vom întinde braţele mai departe… Şi tot aşa, pînă într-o dimineaţă… Şi tot aşa, trecem de la o zi la alta, bărci împinse de curent, împinse fără încetare, tot mai înapoi, în trecut.”

Scott Fitzgerald, Marele Gatsby, Traducere de Mircea Ivănescu, Editura Polirom, Iaşi, 2011, 240 p.