Irina Dincă
„Toţi oamenii normali sînt normali în acelaşi fel, fiecare nebun e nebun în felul lui.” Nu întotdeauna demenţii cei mai periculoşi se află închişi în camerele izolate ale unui ospiciu, pe cînd cei care au curajul să dea glas „anormalităţii” ce îi diferenţiază de restul lumii sînt mult mai inofensivi. Scriitorul macedonean Goce Smilevski, prin romanul său din 2010, Sora lui Freud, lansează un pariu riscant, în mare parte cîştigat cu abilitate şi subtilitate: reinventarea unui personaj desenat în clarobscur, ce prinde contur în umbra unei personalităţi covîrşitoare. Vocea narativă îi este încredinţată discretei Adolfine, învăluind portretul şters al surorii lui Sigmund Freud în tonurile pastel ale melancoliei, în vădit contrast cu tuşele tari ce trasează profilul egocentricului ei frate. Oarecum, Goce Smilevski recurge la o schimbare de perspectivă similară celei alese de Tracy Chevalier în Fata cu cercel de perlă: precum intuitiva Griet se desprinde din tabloul lui Vermeer şi devine asemenea unei camere obscure ce intensifică şi limpezeşte trăsăturile colţuroase ale pictorului, Adolfine este substanţa de contrast prin care efigia lui Sigmund Freud prinde formă din doar cîteva incizii sigure. Cu toate acestea, treptat, nuanţele atent drămuite ale celor două personaje feminine adaugă noi straturi imaginii lor fluide, inversînd cu ingeniozitate rolurile prestabilite: prin privirea spontană a lui Griet pictura se umanizează, prin vocea empatică a Adolfinei nebunia iese din corsetul teoretic freudian şi dobîndeşte nebănuite irizări poetice.
Romanul lui Goce Smilevski începe cu sfîrşitul, cu ultimii paşi către moarte ai Adolfinei, în bezna sinistră a unei camere de gazare din lagărul Terezín. Nici nu mai contează îndrăzneala scriitorului de a schimba istoria, că autentica Adolfine nu a murit în realitate gazată, ci lihnită de foame în acest lagăr, nici că surorile sale Rosa, Maria şi Pauline nu au fost alături de ea în clipa fatală, ci firul destinului le-a fost brutal tăiat în alte lagăre de exterminare, în clipe diferite, în singurătate. Oricum, Adolfine din romanul lui Goce Smilevski este în mare măsură un personaj plămădit din imaginaţie, o prelungire ficţională fascinantă, întrucît povestea se brodează destul de liber în jurul unor nume reale. Cele trei amintiri din copilărie pe care Adolfine le contrapune morţii se amplifică şi declanşează o cascadă de flashback-uri ce reiau pas cu pas traseul existenţial parcurs într-un şirag de ipostaze complementare, cioburi răsfirate ale unui portret spart: fetiţa bolnăvicioasă, răsfăţată de fratele mai mare, fiica respinsă cu duritate de mama frustrată, iubita părăsită de un logodnic debil, prietena nu foarte consecventă, mama ratată ce îşi ucide copilul nenăscut într-un avort pe care nu şi-l va ierta niciodată, pacienta penitentă, retrasă de bună voie într-un ospiciu, devotata îngrijitoare a părinţilor ei în aşteptarea sfîrşitului, bătrîna însingurată în iminenta întîlnire cu moartea. Frînturi de destin sînt decupate şi alipite într-un colaj de amintiri terne, pe fundalul unei Viene fin de siècle şi din prima jumătate a veacului XX, cu atmosfera ei sufocantă, cu presimţiri sumbre şi vagi puseuri melancolice ori chiar nihiliste, care se insinuează în inflexiunile vocii narative, imprimîndu-i un discret suflu poetic. Repetiţiile obsedante, metaforele sugestive, simetriile şi coincidenţele ce se împletesc în configuraţia atent cumpănită a romanul lui Goce Smilevski alcătuiesc urzeala poematică pe care se ţese firul epic, într-o scriitură în care tăcerile îşi au locul lor în ochiurile ce se cască printre cuvinte, amplificîndu-le ecourile.
Adolfine nu are încredere în cuvinte, unelte tocite, neputincioase în faţa amalgamului de sentimente pe care nu pot să le prindă, clişee vehiculate cu ipocrizie în „vremuri în care cuvinte ca «suflet», «pasiune» şi «dor» erau rostite şi scrise atît de des, cel mai adesea de cei ale căror trupuri şi suflete abia dacă fremătaseră de pasiune şi dor pînă cînd se uzaseră ca o pereche de pantofi îndelung purtaţi”. Între Adolfine şi Sigmund se interpun doar „vorbe goale”, ce adîncesc prăpastia dintre ei, iar ceea ce e cu adevărat important rămîne nerostit, poate şi pentru că iubirea, nebunia, normalitatea, fericirea nu pot fi definite, ci doar (pre)simţite. Nu doar în jurul Amaliei Freud în ultima noapte de dinainte de moarte, ci şi în preajma celorlalte personaje din romanul lui Goce Smilevski, „ca o iradiaţie albastră în jurul lunii, licăreau gînduri şi sentimente, dar nici măcar unul nu s-a metamorfozat în cuvinte.” În schimb, ele se pot preschimba în imagini, unele cu intensă sarcină simbolică ori cu voalate valenţe metaforice: „Ceea ce am eu să-ţi spun nu există în cuvinte, ci doar în imagini, şi pînă şi acestea se amestecă.” O pînză a lui Rembrandt ilustrînd episodul biblic al jertfei lui Avraam, două tablouri în oglindă ale lui Bellini, Melancolia lui Dürer, un desen al lui Gustav Klimt spun infinit mai mult decît rotirea în gol a unor cuvinte străine, banale, lacunare. De abia ascultarea tăcerii sonore ce sparge zgomotul inutil al lumii prilejuieşte descoperirea frumuseţii, „singura consolare” îngăduită pentru suferinţa ce o înconjoară.
Nucleul poematic al romanului lui Goce Smilevski, în jurul căruia se aşază firavele straturi biografice desprinse din destinul Adolfinei Freud, se condensează în partea mediană, care captează experienţa asumată a nebuniei. Iniţierea se petrece în cei şapte ani de claustrare voluntară în salonul din „Cuib”, clinica de psihiatrie inaugurată de împărăteasa Sissi în anul în care nu s-au mai întors păsările migratoare şi în care Rainer, iubitul apatic al Adolfinei, dispare pentru totdeauna, lăsînd în urmă răni niciodată deplin cicatrizate. Imaginea Adolfinei se estompează, ea trece în spatele unei ferestre care nu o izolează doar pentru a se putea observa şi accepta, ci şi pentru a-i putea urmări nestingherită pe cei din jur, pentru a se pierde în nebunia celorlalţi. Decupaje din textele lui Friedrich Nietzsche, Vincent Van Gogh, Gérard de Nerval, Arthur Schopenhauer, Friedrich Hölderlin ori John Clare se întreţes cu instantanee tulburătoare din ospiciu ori cu meditaţii despre nenumăratele chipuri pe care le îmbracă proteica şi neistovita nebunie. Eul ultragiat, condamnat la nefiinţă de o experienţă traumatizantă, îşi construieşte o reţea subtilă de subterfugii prin care se desprinde de lume, adîncindu-se fie în pasivitate, într-un vid protector ori înspăimîntător, fie într-o „irealitate” – parcă desprinsă de paginile lui Max Blecher – ce modifică percepţiile senzoriale, orientarea în timp şi spaţiu, ţesătura atît de firavă pe care oamenii îşi sprijină „normalitatea”: „Pentru unii oameni, Eul e o substanţă fragilă, erodată de acreala existenţei, iar în punctul de maximă eroziune se deschide o realitate diferită.”
Tonul eseistic se topeşte încet într-un timbru mai intim, fulguraţiile poetice văluresc rememorările Adolfinei, creînd impresia unei mişcări, sub aparenţa căreia se ascunde de fapt stagnarea, îngheţarea într-o pasivitate la marginea abisului, pe limbul difuz dintre viaţă şi moarte. Pe noptiera colegei de cameră din „Cuib”, Klara Klimt, se află un desen al celebrului ei frate, înfăţişînd o femeie ce „stătea pe marginea a ceva, întoarsă cu spatele. Dincolo de margine se întinde neantul.” Klara se întreabă dacă fata are curajul să privească în hău sau „stă pe margine cu ochii închişi”. Între cei doi versanţi ce străjuiesc abisul, cel al nebuniei şi cel al normalităţii, „nu există nici o punte, totuşi oamenii traversează încolo şi-ncoace”, cu preţul trecerii prin moarte. De pe o parte a abisului, Adolfine încearcă să-şi imagineze privirea îngrozită a fetei din desenul lui Klimt, absorbită de tenebre, debusolată de lipsa de sens a neantului. Din cealaltă parte, sora lui Freud îi dă încă o replică ilustrului psihanalist, urmărind punctul din afara imaginii spre care se îndreaptă privirea senină a Fecioarei din tabloul lui Bellini, aţintită spre „o altă realitate, care păstra absolut totul, în care tot ce a fost, ce este şi ce va fi îşi dobîndea întregul sens.” Încercarea romanescă a lui Goce Smilevski face tocmai trecerea, prin literatură, de pe o margine a abisului pe cealaltă, reconstituind cu migală şi sensibilitate desenul unui destin făcut ţăndări de o istorie care a luat-o razna: „Acolo, tot ce s-a dezagregat deja o dată – n-o să se mai dezagrege în dimensiunea în care totul e păstrat şi salvat pentru eternitate.”
Goce Smilevski, Sora lui Freud, Traducere din limba macedoneană de Octavian Blenchea, Editura Polirom, Iaşi, 2013, 264 p.
