Dragostea e în altă parte (II)

„Adevărata dragoste devine mai trainică şi mai generoasă în nenorocire”. Dragostea în vremea holerei se configurează ca o arhitectură de contraste, abil orchestrate de Gabriel García Márquez: promisiunile iubirii sînt proiectate pe ecranul plumburiu al morţii, impetuozitatea tinereţii şi anxietăţile bătrîneţii se confruntă în oglinda patinată, distorsionantă a timpului necruţător. Dar poate cel mai fascinant şi cel mai spectaculos contrast este cel dintre eternul îndrăgostit de o singură femeie, inaccesibilă, pe care o aşteaptă toată viaţa şi nestatornicul seducător cu sute de iubite de care refuză să îşi lege destinul, care convieţuiesc sub chipul aceluiaşi personaj. În Florentino Ariza se ascund deopotrivă un Tristan şi un Don Juan, ambii în căutarea iubirii, în faţetele ei cele mai variate, de la dragostea platonică ori curtenească la cea viscerală, nestatornică, ilicită. Primul rămîne încremenit într-o iubire unică, himerică, înălţînd improbabile castele în Spania, fără tangenţă cu realitatea potrivnică pasiunilor fanteziste. Cel de-al doilea este într-o continuă mişcare browniană, neastîmpărul lui erotic menţinîndu-l într-un palpitant provizorat, mereu în alertă, multiplicînd nonşalant posibilităţile de experimentare a artei efemere a amorului. Cu toate acestea, falia dintre cele două chipuri contrastante nu degenerează în schizofrenie: dimpotrivă, Gabriel García Márquez speculează potenţialităţile comice ale discrepanţelor dintre cele două faţete complementare ale acestui fascinant Ianus bifrons erotic. Discret, solemn-desuetul Tristan dobîndeşte alura inconfundabilă a Cavalerului Tristei Figuri.

Incapabil să scrie în viaţa lui o scrisoare comercială, Florentino Ariza este un nesăţios Don Quijote al iubirii, care devine o figură livrescă, filtrată prin experienţele de cititor avid, neselectiv, devorînd cărţile romanticilor spanioli, dar şi versuri sentimentale ori foiletoane lacrimogene în vogă. Nu întîmplător, idila lui Florentino Ariza cu Fermina Daza ia naştere şi dobîndeşte amploare exclusiv într-o formă scripturală, prin mijlocirea răvaşelor tăinuite în locuri ştiute doar de cei doi îndrăgostiţi ori a telegramelor trimise cu complicitatea „confreriei telegrafiştilor” şi a verişoarelor avide de trăirea prin procură a propriilor pasiuni înăbuşite. Fermina citeşte înfrigurată prima scrisoare a pretendentului ei, „încercînd să descopere un cod secret, o formulă magică ascunsă într-una din cele trei sute paisprezece litere care alcătuiau cele cincizeci şi opt de cuvinte, în speranţa că spuneau mai mult decît spuneau.” Vraja prinde şi îi cuprinde treptat pe cei doi în mrejele sale, scrisorile ce pastişează stilul siropos-învăluitor din cărţile devorate de Florentino Ariza întreţin narcoza, care va fi împrăştiată de-abia odată cu întîlnirea nemijlocită a celor doi, de privirea necruţătoare a Ferminei, nealterată de ţesătura iluzorie a cuvintelor ce i-au înlănţuit. Peste cincizeci şi unu de ani, nouă luni şi patru zile de absenţă, cînd Florentino Ariza îi invadează din nou spaţiul intim, Fermina Daza se arată din nou reticentă la abordările făţişe, lăsîndu-se în schimb sedusă de farmecul discret al unei corespondenţe ambigue, tatonante, cu efect lent şi răspuns întîrziat.

Din start, Fermina Daza dobîndeşte contururi ireale, devenind, în imaginaţia romanţioasă a lui Florentino Ariza, „domniţa idealizată de alchimia poeziei”: „cu infinita lui capacitate de iluzionare”, el învăluie orice gest într-o platoşă de cuvinte, de semne ale unei „iubiri ireale”, ce ţine mai degrabă de literatură decît de viaţă. În imaginaţia exaltată a lui Florentino Ariza, Fermina Daza pare a pluti, desprinsă de contingent, „în propriul său spaţiu şi într-un timp diferit, fără să se ciocnească de nimeni, ca un liliac în întuneric”. Logodna secretă din tinereţe se infuzează discret de farmecul difuz al realismului magic, într-un dozaj optim de candoare jucată şi umor disimulat: Florentino Ariza se „îmbată” de aroma Ferminei înghiţind flacoane de apă de colonie, înfulecînd gardenii şi trandafiri, ameţeala, frisoanele din arsenalul „martirajului” iubirii sînt trăite efectiv, cu patimă, de îndrăgostitul febril, pînă la confuzia ravagiilor dragostei cu simptomele holerei. Scrisorile lui Florentino sînt însoţite de cele mai fanteziste daruri, versuri gravate cu acul pe petalele cameliilor, şuviţe de păr, serenade cîntate cu patos din cimitirul oraşului, pentru ca adierile atent urmărite să capteze undele melodiei şi să le poarte pînă în camera iubitei intangibile. Nici Fermina nu se lasă mai prejos, trimiţîndu-i logodnicului de taină „nervuri de frunze presate între filele dicţionarelor, aripi de fluturi, pene de păsări măiestre”, iar la despărţirea provocată de tatăl ei, bileţelul de adio scris în grabă pe o bucată de hîrtie igienică este însoţit de cosiţa ei împletită şi tăiată cu foarfecele de grădină, făcută sul şi învelită într-un etui de catifea brodată cu fir de aur, primită de Florentino ca o „relicvă sfîntă”, aşezată cu evlavie într-o raclă de sticlă în dormitorul său.

Cu o tenacitate de trubadur ce îi jură „fidelitate şi iubire veşnic vie” domniţei intangibile în numele căreia îşi poartă turnirurile vieţii, Florentino Ariza refuză să se desprindă din pînza de păianjen a iluziilor ţesute cu voluptate şi îmbracă armura răbdătorului pretendent din umbră, refractar la orice ispită care l-ar abate din drumul lui şi l-ar determina să rupă vraja, să destrame firul invizibil ce îl leagă umil de suzerana destinului său. Se mulţumeşte cu imaginea reflectată în cîteva ceasuri întîmplătoare în apele oglinzii unui restaurant, pe care o va cumpăra pentru simplul fapt că reflexiile ei au captat-o pe femeia adorată, într-o încercare derizorie de a prinde o clipă efemeră în chihlimbarul eternităţii: „Alice trecuse din nou de partea cealaltă a oglinzii”. Cu cît distanţa se adînceşte între taciturnul Florentino Ariza şi cuplul monden Fermina Daza – Juvenal Urbino, cu atît mai înverşunată e hotărîrea de a aştepta în tăcere ca moartea inevitabilă a doctorului să redeschidă, mai devreme sau mai tîrziu, calea unei împăcări. Pasiunea exaltată pentru Fermina Daza rămîne pentru inflexibilul Tristan unicul jalon al existenţei, „singurul reper din trecut”, „numai ceea ce avea legătură cu ea intra în socoteala propriei sale vieţi.” Mai mult chiar, de abia după zeci de ani de aşteptare zadarnică a morţii lui Juvenal Urbino, Florentino Ariza are revelaţia dureroasă că şi Fermina Daza este muritoare şi că „viaţa nu stătea în loc” pentru nici unul dintre ei: „Privind pozele din reviste, ilustratele îngălbenite de vreme care se vindeau altădată sub bolţile porticurilor ca amintiri, revăzînd lumea aceea fantomatică, şi-a descoperit nălucirile propriei vieţi. Pînă atunci se hrănise cu iluzia că numai lumea se schimba, se schimbau obiceiurile, moda: totul, în afară de ea. Dar în seara aceea şi-a dat seama pentru prima dată că viaţa Ferminei îşi urma cursul, aşa cum trecea chiar propria lui viaţă, în timp ce el nu făcea altceva decît să aştepte.”

De abia după ce sesizează cronometrul ce îşi urmează ticăitul discret, măsurînd timpul ce se va mai scurge pînă la moarte, Florentino Ariza se aruncă în confruntarea decisivă cu morile de vînt, „cutremurat de groază la gîndul că parşiva de moarte l-ar putea învinge în războiul lui îndîrjit, dus în numele iubirii.” Moartea – care „nu are simţul ridicolului”, cum de altfel nici iubirea nu pare să-l aibă – soseşte tardiv, prinzîndu-l pe picior greşit pe Juvenal Urbino, cocoţat pe o scară şubredă, încercînd să-şi recupereze papagalul îndărătnic, ascuns printre crengile copacului de mango din grădină. Florentino Ariza primeşte vestea cu fiorul că „clopotele acelea ar fi putut la fel de bine să bată pentru el”, însă nu cedează nici de data aceasta, nu îşi pierde proverbiala „răbdare minerală”, îşi reînnoieşte asaltul, cu alte arme, mult mai rafinate şi îşi reafirmă dragostea cu tăria de nezdruncinat a unui „bătrîn de granit”, în pofida presimţirii că „femeia cea mai îndrăgită din lume, pe care o aşteptase de la un secol la altul, fără un geamăt de disperare, abia ar avea timp să-l ia de braţ şi să-l ajute să traverseze o stradă presărată cu tumuli şi răzoare cu maci răscoliţi de vînt, ca să ajungă, teafăr şi nevătămat, pe celălalt trotuar al morţii.”

Călătoria din final, pe care Florentino Ariza şi Fermina Daza o prelungesc într-o „fîţîială de colo-colo”, în amonte şi în aval, pe nava cu stindardul falsei holere, alibi pentru o dragoste scandaloasă, „ridicolă”, „la vîrsta lor, o porcărie”, nu este altceva decît traversarea la ralanti a limbului strîmt ce desparte viaţa de moarte. Peisajele dezolante întrezărite de pe puntea vaporului, cu „cîmpii pîrjolite, cioturi şi putregaiuri de păduri mistuite de cazanele de pe vapoare”, ca şi trupurile devastate de bătrîneţe par deopotrivă contaminate de proximitatea implacabilă a morţii. „Tînărul taciturn” şi „boşorogul ramolit”, adolescenta zveltă, cu mers de căprioară şi amanta ofilită, ameţită şi pe jumătate surdă pun în violent contrast tinereţea exuberantă şi bătrîneţea cu cohorta ei de slăbiciuni şi ameninţări difuze, însă de-abia în oglinda anamorfotică a timpului cele două ipostaze ale iubirii – cea sosită prea devreme şi cea împlinită prea tîrziu – întregesc proteicul mozaic semantic al dragostei. Supleţea condeiului său jucăuş îl ajută pe Gabriel García Márquez să capteze, în sinuozităţile fluxului epic, afluenţa de detalii pestriţe care, coagulate, desenează contururile fluide ale personajelor sale în continuă căutare a ceva ce nu poate fi niciodată fixat în cuvinte: „E ca şi cum ar fi sărit peste lungul calvar al vieţii conjugale şi-ar fi ajuns de-a dreptul în miezul iubirii. Treceau în tăcere, ca doi soţi bătrîni căliţi de viaţă, dincolo de capcanele pasiunii, dincolo de festele brutale ale iluziilor şi de mrejele dezamăgirilor: dincolo de iubire. Căci trăiseră destul împreună ca să-şi dea seama că dragostea era dragoste oricînd şi oriunde, dar cu atît mai intensă cu cît se apropia de moarte.”

Gabriel García Márquez, Dragostea în vremea holerei, Traducere din limba spaniolă de Sarmiza Leahu, Editura RAO, Bucureşti, 2014, 480 p.