Dincolo de cuvinte, imagini, iluzii

„Aşa cum moartea definitivă e rodul ultim al voinţei de a uita, tot aşa voinţa de a ne aminti ne va putea perpetua viaţa.” Proza scriitorului portughez José Saramago se construieşte ca un discret, dar infailibil antidot împotriva uitării, singurul ce poate salva din moarte nu fiinţele sortite inevitabil pieirii, ci amintirea lor captată în prezentul mereu viu al scriiturii. Într-o lume haotică, fără repere şi fără certitudini, romancierul este un umil gardian al memoriei individuale şi colective pentru José Saramago, care „prin parabolele sale, susţinute de imaginaţie, compasiune şi ironie, ne dă posibilitatea să înţelegem o realitate iluzorie” – după cum sună motivaţia juriului care i-a acordat în 1998 Premiul Nobel pentru Literatură. Mînuind cu dibăcie încurcatul fir al Ariadnei prin labirintul întîmplărilor, dovedind totodată şi măiestria lui Arachne în ţeserea pînzei narative, Saramago întreprinde temerare incursiuni în penumbrele conştiinţei ori în abisurile inconştientului. Un coşmaresc descensus ad inferos propune şi romanul din 1997, Toate numele, într-o adîncire în kafkianul iad birocratic, dublată de o cufundare în întunecimile angoasante ale unui suflet însingurat. Doar că lenta preschimbare a taciturnului şi temătorului domn José într-un temerar detectiv în căutarea unei femei necunoscute ia chipul unei metamorfoze à rebours, printr-o subtilă reumanizare care îl scoate pe conştiinciosul funcţionar din carapacea propriei solitudini.

Toate numele este un roman al memoriei ca pavăză împotriva morţii, dar şi a singurătăţii. Domnul José este singurul care poartă un nume – ce ascunde, de altfel, o transparentă aluzie la prenumele autorului – într-o poveste despre ce se ascunde dincolo de „cuvinte, imagini, iluzii”, de hîrtiile ce consemnează rezumatele indiferente ale unei vieţi. José este rotiţa de jos dintr-un mecanism piramidal care îl are în vîrf pe conservatorul Arhivei Generale a Stării Civile, fiind prins în angrenajul unei ierarhii care îi inhibă personalitatea, reducîndu-l la rolul prestabilit al unui funcţionar impecabil. Registratorul cincuagenar fără familie şi fără viaţă personală trăieşte în umbra uriaşei arhive în care se desfăşoară rutina fiecărei zile de muncă, într-o anexă lipită de peretele lateral al impunătoarei clădiri. Camera în care îşi duce traiul ştersul domn José are dublă intrare, una spre stradă, cealaltă, zăvorîtă, spre arhiva în care sînt depozitate fişierele cu datele sumare ale celor vii şi ale celor morţi, iar orice poartă închisă devine o provocare, o irezistibilă invitaţie de a încălca interdicţia. Singura excentricitate pe care placidul registrator şi-o îngăduie este colecţia sa de tăieturi din ziare despre cîteva celebrităţi – pasiune nu tocmai inocentă, întrucît ea disimulează, de fapt, „angoasa metafizică” a domnului José, care nu poate „îndura ideea haosului ca stăpîn unic al universului şi de aceea” se străduieşte „să pună ceva ordine în lume”. Pentru a-şi întregi colecţia cu cîteva date ce puteau fi lesne găsite în documentele oficiale, José părăseşte siguranţa cămăruţei sale tihnite şi se încumetă să descuie în miez de noapte uşa ce îl separă de ademenitoarea arhivă. Într-una din raidurile sale nocturne, „hazardul” face ca odată cu fişa unui episcop să descopere dosarul incomplet al unei femei necunoscute, care îl fascinează tocmai pentru că este insignifiantă, asemeni lui: „Nici măcar n-o cunoşteam, Şi totuşi aţi venit s-o căutaţi, Am căutat-o pentru că n-o cunosc,Vedeţi cîtă dreptate am avut cînd am spus că nu există respect mai mare decît să plîngi o fiinţă pe care n-ai cunoscut-o”.

Prins în mrejele unei obsesii care îl va purta prin locuri insolite şi îl va determina să comită cele mai nesăbuite fapte – să pătrundă prin efracţie în şcoala în care femeia a studiat ori să doarmă o noapte în Cimitirul General – domnul José pare subjugat de un păpuşar ce mînuieşte cu dexteritate firele „hazardului”, coincidenţele şi surprizele ce transformă pe alocuri odiseea într-o (ne)disimulată farsă: „Vorbind cu rigoare, noi nu luăm decizii, deciziile ne iau pe noi.” Căutarea urmăreşte un traseu cotit, precum întorsăturile frazelor lungi, întortocheate, urmărind sinuozităţile gîndurilor anxiosului domn José, chinuit de „senzaţia de panică provocată de gîndul că în viaţă n-o să mai găsească nimic de făcut” odată ce va ajunge la femeia necunoscută. Soluţiile simple şi directe sînt evitate din start, de teama unei „vînători prea uşoare”, domnul José complicîndu-şi deliberat cercetările, conştientizînd „că ce dă cu adevărat sens întîlnirii este căutarea şi că avem mult de mers pînă vom descoperi ceea ce este aproape.” Sub acoperirea unei împuterniciri false, insolitul investigator pătrunde în casele şi în intimităţile celor care au fost în preajma femeii necunoscute, sustrage acte, fotografii, lansează întrebări incomode, se apropie pe ocolite de ceea ce, de fapt, nici nu doreşte să afle: „Şi aţi găsit ceva, Nu, domnule, şi am înţeles că nici nu vreau să găsesc.” Adevăratul sens al aventurii sale este exorcizarea propriilor angoase, prin acceptarea şi explorarea „celor două bezne despărţite de o piele” – întunericul ce inundă coridoarele Arhivei Generale fiind o prelungire a celui interior. Orbecăind pe urmele femeii necunoscute, domnul José se caută de fapt pe sine însuşi.

„Bezna din afară” îşi întinde tentaculele nu doar pe coridoarele prăfuite ale Arhivei Generale, unde sînt înghesuite în dezordine dosarele celor morţi pînă ce clădirea devine neîncăpătoare şi peretele din spate este demolat şi reclădit cu cîţiva metri mai în spate pentru a face loc noilor decedaţi. Arhiva Generală este un „afluent” al Cimitirului General, o imensă „caracatiţă” care îşi insinuează multiplele braţe printre cei vii, încolăcindu-se în inima oraşului, într-o stranie coabitare a vieţii şi a morţii. După ce dosarul femeii necunoscute dispare din raftul cu documentele celor vii şi se pierde în întunericul arhivei celor trecuţi în nefiinţă, domnul José îşi asumă primejdiosul rol de Orfeu în căutarea unei misterioase Euridice într-un drum invers, „de la moarte spre viaţă”: „Aici a trăit […] o femeie al cărei nume de moartă s-a întors în lumea vieţii pentru că domnul José s-a dus să-l răscumpere lumii morţii, numai numele, nu şi pe ea, căci nu are puteri atît de mari un simplu registrator.” După ce Arhiva Generală „a transformat viaţa şi moartea în simple hîrtii”, reducînd un destin la data naşterii, a căsătoriei şi a decesului, Cimitirul General aduce o nouă prescurtare, convertind numele în numere uşor permutabile. José porneşte în căutarea mormîntului femeii necunoscute, însă descoperă cu stupoare că păşeşte pe nisipuri mişcătoare, prins într-un joc măsluit, pe care nu poate decît „să-l lase indecis pentru eternitate” de vreme ce „ultima piesă de pe tablă, ultima certitudine, femeia necunoscută în sfîrşit găsită, tocmai dispăruse”. Un trickster, un păstor parcă descins din negurile celuilalt tărîm, schimbă între ele peste noapte plăcuţele cu numerele morţilor pentru a nu-i deranja nimeni pe cei care nu doreau să fie găsiţi. Noaptea petrecută în „infern”, în inima Cimitirului General, îi aduce domnului José revelaţia unei nesfîrşite permutări a măştilor într-o lume relativă, iluzorie, în care „nimic nu e ceea ce pare”, singura cale de a sfida aleatoriul fiind aceea de a lupta cu propriile-i arme, de a schimba, la rîndul său, numărul de pe mormîntul femeii, într-o „ipoteză ironică în care minciuna, părînd că se repetă, ar redeveni adevăr. Operele hazardului sînt infinite.”

Ectoplasmele „beznei dinăuntru” sînt şi mai subtile, dezvăluind un personaj zbuciumat, care refuză resemnarea „să fii cine eşti”, dedublîndu-se, inventîndu-şi interlocutori imaginari, proiectîndu-se în afară, în femeia necunoscută, în şefii săi ori chiar în „ochiul multiplu al lui Dumnezeu”, cum se prezintă tavanul cu care întreţine nesfîrşite discuţii în contradictoriu, într-o neostoită poftă de conversaţie. José Saramago stăpîneşte cu măiestrie discursul polifonic, alternînd cu rafinament replicile degajate ori tensionate, separate doar prin provizoriile virgule, întreţinînd mereu vii pulsaţiile dialogului. „Straniul caz al femeii necunoscute” se dovedeşte a fi ultima consolare a unui suflet iremediabil singur, tînjind fără speranţă după dragostea care ar putea transforma exasperantul monolog într-un dialog autentic: „Nu sînt prost, Într-adevăr, prost nu eşti, dar îţi ia prea mult timp să pricepi mai ales lucrurile simple, De exemplu, Că n-aveai nici un motiv să porneşti în căutarea acestei femei, doar dacă nu cumva, Dacă nu cumva ce, Dacă nu cumva o iubeşti, Trebuie să fii tavan ca să-ţi vină o idee atît de absurdă, Cred că ţi-am spus odată că tavanele caselor sînt ochiul multiplu al lui Dumnezeu, Nu-mi aduc aminte, Dacă nu ţi-am spus-o chiar cu aceste cuvinte, ţi-o spun acum, Atunci spune-mi şi cum aş putea eu iubi o femeie pe care n-o cunosc, pe care n-am văzut-o niciodată, […] Voiai s-o vezi, voiai s-o cunoşti, şi asta, că eşti sau nu de acord, era dragoste”.

José Saramago, Toate numele, Traducere din limba portugheză de Mioara Caragea, Editura Polirom, Iaşi, 2011, 340 p.