Despre misteriosul nostru destin

„Tu eşti damnat pentru că eşti altfel făcut. Oamenii ca tine poartă Infernul în suflet de cînd sînt copii.” Scriitorul este pentru prozatorul italian Dino Buzzati o călăuză în Infern, un reporter care consemnează lucid şi spumos rumorile ce răzbat din bolgia ascunsă în cotloanele întunecate ale sufletului. Monstrul Colombre şi alte cincizeci de povestiri, volumul din 1966 al lui Dino Buzzati, construieşte o ingenioasă reţea de micronuclee epice aparent fără legătură, dar care alcătuiesc o hologramă percutantă a „misteriosului nostru destin”. Dino Buzzati îşi dovedeşte în fiecare dintre aceste texte măiestria regizorală în crearea unor „efecte de concentrare expresivă” prin care poezia se întîlneşte cu parabola, umorul cu amărăciunea, imaginaţia nestăvilită cu luciditatea tăioasă. Nimic din ce e omenesc nu este cruţat, fiecare povestire deschide încă o dată cutia Pandorei, monştrii interiori sînt exorcizaţi, orgoliul, furia, setea de glorie şi putere, slăbiciunile, lăcomia, invidia, gelozia sînt deconspirate fără menajamente, cu nonşalanţă şi umor. Din jocul lor infernal se desprind firave speranţa, umilinţa, dragostea, enclave evanescente ale unui paradis fără care chiar agresivitatea infernului şi-ar pierde sensul, în lipsa oricărui termen de comparaţie şi de contrast.

Cu (auto)ironia necruţătoare şi fantezia debordantă ce nu-l părăsesc nici în cele mai sumbre povestiri, Dino Buzzati imprimă cotidianului captat în povestirile sale o stranietate care, paradoxal, îl limpezeşte şi îi sporeşte impactul. O serie de texte, începînd chiar cu povestirea ce împrumută titlul volumului, mizează pe intruziunea firească a miraculosului în poveste, ca o convenţie ce se cere din start acceptată, fără explicaţii inutile. Precum într-un basm condensat, Stefano Roi va fi urmărit cu perseverenţă şi răbdare de un colombre, un peşte misterios, prevestitor de nenorocire, despre care se spune că poate fi zărit doar de victima sa. Ca o ironie a sorţii, finalul răstoarnă premisa sumbră a lui Stefano Roi, care de abia la sfîrşitul vieţii îşi înfruntă fidelul urmăritor, descoperind că neobositul colombre nu era nici pe departe o ameninţare pentru el, ci purtătorul norocului său, al Perlei Mării, care i-ar fi adus celui ce o stăpîneşte bogăţie, dragoste şi linişte sufletească. Pe formula basmului se grefează astfel un sens parabolic, viaţa fiind asemuită unei curse absurde ori, precum în Fata care cade, unei prăbuşiri inutile. Asemenea altor adolescente hipnotizate de mirajul unei recepţii pe care o întrezăresc la parterul clădirii alăturate, tînăra Marta alunecă peste parapetul ultimului etaj al unui zgîrie-nori şi pluteşte într-o cădere lentă, pentru a se prăbuşi în final, bătrînă şi speriată, ajungînd pe pămînt prea tîrziu, cînd balul era deja de mult încheiat. În ambele povestiri se regăsesc ecouri difuze din Deşertul tătarilor, incitantul roman din 1940 al lui Dino Buzzati, irosirea vieţii într-o aşteptare încrîncenată şi ratarea şansei care soseşte prea tîrziu fiind captate aici într-o formulă concentrată.

Firetul miraculosului se insinuează în canavaua epică sub forma unor obiecte sau făpturi fabuloase, prin metamorfoze neaşteptate, prin discreta transfigurare a cotidianului anost într-o lume cu legile ei intrinseci, în care totul este posibil. Uneori, prezenţele miraculoase au o alură demonică, implicînd un ambiguu pact cu diavolul. În Haina vrăjită, energiile infernale îşi fac simţite prezenţa sub forma unei haine vrăjite în al cărei buzunar bancnotele nu încetează să apară, cu preţul unor crime oribile petrecute la distanţă, în locurile de unde de fapt dispar acei bani. Magia declanşează puterea nemărginită, dar inutilă din Ubicuitate, o formulă magică descoperită din întîmplare îi oferă lui Dino (Buzzati, personajul purtînd, ca în multe povestiri, numele autorului) darul de a ajunge cu viteza gîndului în orice loc şi-ar dori, pe care însă este nevoit să-l ţină ascuns pentru a-şi proteja viaţa. Cu ironie fină, marca Dino Buzzati, „puterea exagerată” este convertită în contrariul ei, într-o armă ce se poate lesne întoarce împotriva celui care are iluzia că o posedă. Acesta este şi tîlcul unor povestiri cu tentă de glumă, precum Lecţia anului 1980, în care miraculosul ia forma unor coincidenţe macabre, ori Arma secretă, în care iluzia păcii mondiale este spulberată cu umor spumos.

În panoplia viciilor care stăpînesc infernul buzzatian, setea de putere şi nesaţiul gloriei se regăsesc mai mereu în tandem, spulberate deopotrivă de gheara necruţătoare a morţii. Toate onorurile pălesc în faţa unui mormînt, funcţiile, gradele, averile nu mai au nicio valoare în singurătatea unui cavou (Weekend, Generalul necunoscut), moartea, chiar şi cea simbolică (Falsul răposat), aruncă în derizoriu orice vanitate umană. Autoironia îi prilejuieşte lui Dino Buzzati delicioase împunsături prin care sînt luate peste picior orgoliile şi invidiile care falsifică actul genuin al creaţiei, cîteva povestiri schiţînd un colorat portret al scriitorului-farsor (Domnului director, strict personal, Socoteala, Secretul scriitorului). Însă nu totul este pierdut în degringolada buzzatiană: dacă smerenia este antidotul infailibil al trufiei (Umilinţa), există şi alte oaze luminoase care pîlpîie firav în întunecimile infernului cotidian. Una dintre ele este dragostea, ce dezvăluie ridicolul unor „paravane de nimic” pe care se proiectează găunoasa megalomanie: „Dacă în spatele dorinţei de celebritate şi de putere, după aceste paravane de nimic, s-ar fi aflat numai dragostea? Dar el nu o înţelesese niciodată, nu o bănuise niciodată, nici măcar în glumă. Numai gîndul şi i s-ar fi părut o scandaloasă nebunie. Astfel anii trecuseră zadarnic. Şi acum era prea tîrziu.” (Şi dacă?) Alta este „minunata speranţă”, în faţa căreia pînă şi fericirea paradisiacă păleşte: „Fericit? Nu, dimpotrivă. Dar în adîncul sufletului său se găsea ceva foarte frumos, de care nu-şi putea da seama cu precizie, care era în acelaşi timp amintire şi presentiment, şi-l chema, ca o lumină aprinsă la capătul lumii. Acolo jos erau fericirea, pacea sufletului, împlinirea dragostei. Iar această chemare era viaţa şi, ca s-o urmezi, merita să înduri suferinţa. Dar se putea ajunge vreodată la capăt?” (Prăbuşirea Sfîntului) Prima vine prea tîrziu – laitmotiv buzzatian – , cealaltă prea devreme, însă ambele dovedesc că „Infernul n-ar exista […] dacă n-ar exista mai întîi Paradisul.” (Călătorie în infernul secolului)

Volumul lui Dino Buzzati se încheie cu o povestire mai amplă, care joacă rolul unei oglinzi retrospective, în focarul căreia converg liniile de forţă ale Infernului buzzatian. Presiunea unui ritm de viaţă infernal, „furia automobilistică” prin care timidul devine o „fiară la volan”, nepăsarea cu care tinerii se descotorosesc de bătrîni, singurătatea şi înstrăinarea într-o mulţime impasibilă sînt tot atîtea feţe ale unui Infern atît de familiar. Călătorie în infernul secolului îl poartă pe reporterul Dino Buzzati, trimis special în Infern, într-o lume paralelă care seamănă într-atît cu sumbrul, aglomeratul, alienantul Milano încît, treptat, graniţele se estompează, iar lumea cealaltă se suprapune peste iadul cotidian: „Şi apoi, mie însumi, care am fost acolo, nu mi-e prea limpede dacă Infernul este chiar acolo sau dacă nu a fost cumva repartizat între lumea cealaltă şi lumea noastră. Luînd în considerare ceea ce am putut vedea şi auzi, mă întreb dacă nu cumva Infernul este în întregime aici, şi dacă nu cumva eu încă mă aflu în el, şi dacă este vorba numai despre pedeapsă ori sancţiune sau, pur şi simplu, despre misteriosul nostru destin.”

Dino Buzzati, Monstrul Colombre şi alte cincizeci de povestiri, Traducere şi note de Florin şi Mara Chiriţescu, Editura Polirom, Iaşi, 2013, 324 p.