Culoarea mîhnirii (I)

„Din ziua aceea, în gările marilor oraşe şi-n localuri, noaptea tîrziu, îmi vine, de multe ori, ah!, să mă strecor asemeni vînătorului, încet, nepăsător şi rece. Atunci, în faţa ochilor îmi stăruie fundalul pe care se proiectase spatele lui – nu peisajul rece al Muntelui Amagi la început de iarnă, ci o albie pustie, albă-albă. Puşca lustruită pecetluise trupul şi spiritul bărbatului între două vîrste, apăsîndu-i greu cugetul şi radiind o frumuseţe stranie, însîngerată. Vietatea ţintită dusă era pe vecie.” În acest dens poem în proză, umbra unui vînător însingurat, zărit întîmplător într-o dimineaţă înfrigurată, pe o cărăruie şerpuind printr-o pădure de cedri, se desprinde din negurile amintirii poetului şi se transfigurează într-o imagine simbolică, întruchipînd spectrul solitudinii existenţiale. Doar că omul din spatele efigiei lirice se recunoaşte în straniile imagini ale poemului publicat într-o revistă editată de Clubul Vînătorilor din Japonia şi îi trimite o suită de scrisori poetului care i-a radiografiat dintr-o clipită tristeţea fără margini, sfredelindu-i cele mai intime straturi sufleteşti. În doar cîteva tuşe de o rafinată precizie şi de o subtilă delicateţe, scriitorul japonez Yasushi Inoue captează, în concentratul său text din 1949, Puşca de vînătoare, poveştile încrucişate a patru destine ermetice, fiecare izolat în impenetrabilul glob de sticlă al propriei solitudini.

Puşca de vînătoare este construită de Yasushi Inoue prin juxtapunerea celor cinci voci ce îşi asumă, pe rînd, rolul de narator vremelnic al unei poveşti fluide, remodelînd-o prin prisma propriei perspective asupra celor cîteva stop-cadre pe care se sprijină firavul eşafodaj epic. Naraţiunea cuprinde astfel o succintă introducere încropită de nenumitul povestitor, o ramă în care sînt mai apoi încastrate, succesiv, poemul care a pricinuit tulburătoarea destăinuire a misteriosului vînător, epistola lui Jōsuke Misugi şi cele trei scrisori pe care, la rîndu-i, le-a primit de la nepoata, de la soţia şi de la amanta lui, înainte ca ele să dispară definitiv, fiecare în felul său, din viaţa acestuia. Cea mai evazivă voce este, de departe, cea a vînătorului bîntuit de remuşcări, Jōsuke Misugi refuzînd să-şi destăinuiască versiunea lui, invitîndu-l sceptic pe narator să-i reconstituie povestea din laconicele misive ale discretelor prezenţe feminine din preajma sa: „Nu-mi doresc decît să le citiţi ca să vedeţi cum arată aşa-zisa «albie pustie, albă-albă» în care a privit cîndva un bărbat ca mine. Mi se pare absurd să-ţi doreşti să te înţeleagă alţii. Pînă acum n-am trăit un sentiment asemănător, dar, aflînd că v-a preocupat în mod deosebit persoana mea, m-am hotărît imediat să vă ofer prilejul să mă cunoaşteţi.” Însă nici naratorul nu se încumetă să interpreteze în vreun fel sau să reaşeze cioburile răsfirate care i se oferă spre a fi asamblate într-o istorisire coerentă, preferînd să lase la latitudinea cititorului migăloasa caznă de a le suprapune şi, eventual, de a le coagula într-o poveste. Printr-un subtil joc al elu(ci)dărilor succesive, Yasushi Inoue îşi ocultează deliberat personajul focar al prozei sale, întrucît imaginea lui nu ni se dezvăluie niciodată direct, ci doar mediat, specular, caleidoscopic. Profilul enigmatic al lui Jōsuke Misugi se desenează prin interferenţa celor trei răsfrîngeri ale chipului său tutelar în sensibilitatea ultragiată a celor trei figuri feminine care gravitează discret în jurul său, pe orbite mai apropiate sau mai îndepărtate.

Printr-o ingenioasă serie de dislocări cronologice, Yasushi Inoue reconstituie din doar cîteva instantanee de o intensă condensare simbolică istoria tulbure a unei iubiri ilicite, consumate pe furiş, cu cortegiul ei împovărător de trădări, secrete şi remuşcări. Cele trei scrisori adresate lui Jōsuke Misugi compun un incitant joc de oglinzi în care se răsfrîng diferit cei treisprezece ani în care, ca într-un ironic lanţ al fatalităţilor, fiecare se îndrăgosteşte iremediabil de cine nu se cuvine şi este iubit în tăcere de cine nu se aşteaptă. Prima mărturie îi revine fiicei ingenue, sensibila şi (dez)amăgita Shōko, care la cei douăzeci de ani ai ei priveşte acuzator în urmă, la anii în care, fără ştirea ei, mama şi unchiul său s-au ferecat într-o pasiune sumbră, neîngăduită, vătămătoare. Citind pe ascuns jurnalul mamei sale, pe care aceasta i-l încredinţase spre a-l arunca în flama purificatoare a focului, lui Shōko i se spulberă dintr-o suflare iluzia adolescentină, care se cristalizase în imaginaţia ei solară, că dragostea este luminoasă, limpede şi revigorantă, „curată ca apa unui rîu fermecat ce sclipeşte în bătaia soarelui”: „Cum aş fi putut eu plăsmui cu mintea mea necoaptă o dragoste fără de soare, o iubire tîrîndu-se pe furiş cine ştie de unde şi ajungînd poate pînă în măruntaiele pămîntului, asemeni canalelor subterane?”

Iubirea nepermisă a mamei sale este filtrată de Shōko prin lentila cenuşie a tristeţii, penumbrele îmbracă vechi amintiri, devenite imagini-simbol ale unei relaţii vinovate, sortite din start unui fiasco deopotrivă social şi moral. „Nelegiuirea” săvîrşită de cei doi amanţi se pliază, astfel, într-o gracilă metaforă a efemerităţii iubirii, pe amintirea copilei impresionate pînă la lacrimi de „un prespapier sub forma unui glob de cristal ce-nchidea în el petale roşii artificiale”. Fragedă, dar hărăzită inevitabil ofilirii, roşie ca flama pasiunii, şi totuşi întunecată precum dîra de cenuşă ce rămîne în urma combustiei erotice, iubirea dintre Saiko şi Jōsuke Misugi îi trezeşte lui Shōko intuiţia fragilităţii şi efemerităţii oricărei relaţii interumane. Suflete îngheţate, încremenite afectiv, prinse în globul geruit al propriei sensibilităţi impenetrabile, personajele construite cu migală de Yasushi Inoue îşi resimt acut singurătatea, învăluită în nuanţele sumbre ale unei tristeţi fără leac: „Semănăm cu petalele nemişcate, îngheţate în sticla rece indiferent de anotimp, condamnate la moarte.”

(continuarea o puteți citi aici)

Yasushi Inoue, Puşca de vînătoare, Traducere din limba japoneză şi note de Angela Hondru, Editura Humanitas Fiction, Bucureşti, 2013, 96 p.