Cu minte tandră și inimă aspră (I)

„Oare de ce ne deşteaptă scrierile dorinţa de a-l vîna pe autor? De ce nu ne vedem de treabă? De ce nu ne sînt suficiente cărţile?” Cu cît vocea auctorială se ascunde sub mai multe mantii textuale, cu atît e mai mare tentaţia de a îndepărta unul cîte unul straturile de scriitură sub care pare că stă pitit autorul. Doar că oricît am decoji, filă cu filă, textele lăsate în urmă de scriitori, în final nu rămîne decît o absenţă, învăluită în unda evanescentă a parfumului discret, uşor desuet, al trecutului.

Pe urmele acestei himere porneşte scriitorul englez Julian Barnes în romanul său din 1984, Papagalul lui Flaubert, în care figura alunecoasă a confratelui francez mort de mai bine de un secol este captată în cîteva portrete în continuă mişcare, sincopate, din linii frînte şi fragmente disparate, bricolate cu agilitatea unui Picasso. Insolitul puzzle imaginat de Julian Barnes pune cap la cap decupaje din scrierile lui Flaubert, din confesiunile risipite în vasta sa corespondenţă, din amintirile în care chipul său se deformează sub lupa subiectivă a memorialistului, din anecdote ce circulă pe seama sa, din coincidenţe descoperite cu ironie ludică, amalgamate într-un discurs mozaicat, alternînd postmodern stilurile şi jucîndu-se nonşalant cu aşteptările cititorului. Papagalul lui Flaubert nu este însă doar o biografie sau monografie, chiar dacă într-o formă lejeră, denunţînd cu ironie scăpărătoare acribia unor încercări docte de a căuta nod în papură unor opere recunoscute. Papagalul lui Flaubert nu este nici un tratat deghizat de teoria literaturii (cu toate că a fost adesea citit şi chiar premiat în cheia aceasta „non-ficţională”), în pofida multiplelor concepte pe care le manipulează cu dexteritate: de la vocea auctorială la perspectiva narativă, cititorul ideal, romantism, realism, (post)modernism etc. Papagalul lui Flaubert este, mai mult decît orice, un roman, o formă rafinată de ficţiune în care arta nu mai imită viaţa, ci se preface – ostentativ artificial şi, automat, ludic – că e „istorioară pură”, în ambele sensuri posibile şi contradictorii ale sintagmei, de realitate neromanţată şi de discurs în întregime literaturizat, ambiguitatea dintre pactul ficţional şi cel (auto)biografic fiind voit menţinută de naratorul (ne)creditabil. Această transpunere în ficţiune este singura formă prin care poate să fie întrezărit Flaubert, îndărătnicul prozator care şi-ar fi dorit opera impecabil obiectivă, distilată de orice zgură personală, impersonală pînă la dizolvarea oricărei urme a creatorului său. Cel care credea ferm că „artistul trebuie să facă posteritatea să creadă că n-a existat vreodată” nu scapă de ochiul scrutător şi îndrăgostit – „scormonirea e un semn de iubire” – al lui Julian Barnes, care îl converteşte cu măiestrie pe Flaubert într-un personaj, prins în arcanele literaturii şi totuşi versatil, păstrîndu-şi pînă în final misterul. Poate că pînă la urmă ne sînt suficiente doar cărţile.

Papagalul lui Flaubert împleteşte trei fire narative aparent autonome, dar care se întrepătrund subtil, brodînd desenul fin, în filigran, ce conferă coerenţă unui roman aparent deşirat: „Trei povestiri luptă pentru întîietate în mintea mea. Una este despre Flaubert, una despre Ellen şi una despre subsemnatul.” Prima poveste este una livrescă, un sclipitor bric-à-brac ce reconfigurează chipul lui Flaubert, reconstituindu-i universul familiar, tabieturile de scriitor ursuz şi capricios, detaliile ce nu şi-au găsit locul în biografii, „cărţile nescrise” şi „vieţile netrăite”, faţa nevăzută a unui scriitor oricum retractil şi deconcertant: „E mort de peste o sută de ani, iar de pe urma lui nu ne-a rămas decît hîrtie. Hîrtie, idei, sintagme, metafore, structuri de proză ce se transformă în sunet.” Julian Barnes mînuieşte cu virtuozitate aceste fragmente, asamblîndu-le într-un inedit origami, căutînd sub învelişul şarmantei fiinţe de hîrtie sunetul din care a prins formă Madame Bovary, misterioasa voce a autorului. În această căutare este antrenat protagonistul celei de-a doua poveşti din structura romanului, cea a indiscretului narator Geoffrey Braithwaite, un doctor văduv ce îşi găseşte, după pierderea soţiei, consolarea în călătoriile prin Normandia pe urmele lui Gustave Flaubert. Pretextul care declanşează bizara incursiune detectivistică prin muzeele care au o mai mare sau mai mică legătură cu părintele realismului este o amuzantă dedublare a papagalului împăiat pe care Flaubert l-a împrumutat de la Muzeul de Istorie Naturală din Rouen pentru a scrie nuvela Un coeur simple. Un astfel de exponat se află atît la Hôtel-Dieu, spitalul unde lucrase tatăl scriitorului, cît şi la muzeul din Croisset, oraşul în care romancierul şi-a petrecut cea mai mare parte din viaţă, iar perseverentul Goeffrey Braithwaite îşi propune să dezlege misterul şi să descopere pasărea autentică. Obiectul căutării nu este doar modelul pentru nuvela în care Félicité, o femeie simplă, fetişizează, în candoarea ei, un papagal, ci şi o metaforă personală a lui Braithwaite, care (supra)interpretează revelaţia din finalul povestirii, iluzionîndu-se că, dacă va descoperi pasărea, va avea acces şi la vocea autorului pe care aceasta o întrupează. Cum era de aşteptat, investigaţia în sine nu va duce la nici un rezultat, întrucît papagalii se multiplică, asemenea modulaţiilor unui glas în continuă metamorfoză: „Vocea autorului – ce te face să crezi că poate fi identificată atît de uşor?” Adevărata miză a căutărilor este chiar ocolul prin opera lui Flaubert, cu speranţa unei elucidări şi mai greu de atins.

Cea de-a treia poveste, discret înfăşurată în celelalte două – cea mijlocită a lui Gustave Flaubert şi cea directă a lui Braithwaite – o are ca protagonistă pe evaziva Ellen, soţia infidelă a naratorului, a cărei viaţă pare a imita – ironia sorţii! – destinul „tragicei adulterine” Emma Bovary. Drama lui Geoffrey Braithwaite lămureşte obsesia acestuia pentru un prozator de mult trecut în nefiinţă, care a avut nesăbuinţa să afirme, în pofida tuturor reticenţelor în a-şi face simţită prezenţa în operă, că Madame Bovary c’est moi. Nu o dată Braithwaite cedează tentaţiei de a-l lua (prea) în serios pe Flaubert şi de a-i interpreta textele în sens literal, de aici şi umorul spumos ce induce tonul ironic, efervescent şi jucăuş, al romanului lui Julian Barnes. Geoffrey Braithwaite se lasă, bovaric, convins că dacă îl va înţelege pe autorul Emmei Bovary, va ajunge să găsească o justificare pentru alegerile lui Ellen şi va întrezări desenul din covor ce trasează liniile de forţă ale vieţii ei şi, implicit, a lui, sensul ascuns ce ar coagula fărîmele inexplicabile ale existenţei într-un destin: „Ellen. Soţia mea. O persoană pe care am sentimentul că o înţeleg mai puţin decît pe un scriitor străin, mort de o sută de ani. O aberaţie, sau ceva normal? În cărţi, se spune: a procedat aşa fiindcă… Viaţa spune numai: a procedat aşa. Cărţile sînt locul unde totul are o explicaţie. Viaţa este locul unde nimic nu se explică. Nu mă surprinde că unii preferă cărţile. Ele dau sens vieţii altora, niciodată vieţii tale.” Chipul lui Ellen se estompează, sufletul ei rămînîndu-i lui Braithwaite inaccesibil în moarte, aşa cum îi fusese opac şi în viaţă. Dar vocea lui Flaubert, poate fi ea interceptată în cutia de rezonanţă a literaturii sau rămîne aceasta doar o proiecţie subiectivă, inevitabil bovarică, a fiecărui cititor, spunîndu-le „oamenilor exact ceea ce vor ei să audă”?

– va urma –

Julian Barnes, Papagalul lui Flaubert, Traducere de Virgil Stanciu, Editura Nemira, Bucureşti, 2014, 272 p.