Caseta cu giuvaericale

„Dacă vrem ca totul să rămînă aşa cum este, trebuie ca totul să se schimbe.” Fără iluzii şi fără ranchiună, principele sicilian Giuseppe Tomasi di Lampedusa aruncă o privire lucid-ironică asupra unui moment de criză din istoria Italiei şi a Europei, amalgamînd ecourile frămîntărilor revoluţionare ale secolului al XIX-lea cu inserţii autobiografice dulci-amare despre dezagregarea unei familii aristocratice, într-un roman scăpărător, deopotrivă neliniştitor şi seducător. Într-un spectaculos montaj ce se focalizează pe cîteva secvenţe-cheie din istoria nobilei stirpe Salina, Ghepardul lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa recheamă din uitare figura străbunicului său, în ritmurile domoale, somnolente ale aristocraticului dolce far niente sau în cele alerte ale unei istorii care nu mai are răbdare. Ghepardul de pe stema ilustrei familii, care şi-a sporit de-a lungul secolelor prestigiul, domeniile nobiliare şi influenţa politică, prinde viaţă în figura impunătoare a Principelui Fabrizio de Salina, ultimul vlăstar autentic al unei lumi în lentă, dar iremediabilă destrămare. Lentila lui necruţătoare suprapune, contrapunctic, „o romantică şi zgomotoasă comedie cu cîteva pete de sînge pe-o haină de bufon” – cea a aparentelor transformări politice anunţate, cu surle şi trîmbiţe, de Risorgimento – cu spectacolul patetic al ambiţiilor drapate în galante şoapte de iubire, aruncînd „un văl de poezie peste brutalitatea contractului” matrimonial dintre versatilul Tancredi şi fermecătoarea Angelica. Împunsăturile elegante ale unei ironii sclipitoare şi adierile lirismul melancolic se completează într-o somptuoasă poveste despre iubire şi moarte, despre speranţă şi nostalgie.

Ghepardul împleteşte cu gust şi migală firele mai firave sau mai viguroase ale istoriilor personale cu firetul Istoriei într-o urzeală epică armonioasă, cu noduri simbolice şi monograme discrete. Principele Fabrizio îşi joacă impecabil, cu demnitate, rolul pe care şi-l asumă, nu fără străfulgerări de ironică detaşare, pînă la moarte. Izbucnirile de controlată mînie care îi sporesc autoritatea de implacabil şi uneori capricios cap de familie, descărcările de înaltă tensiune psihică ascunsă sub masca de impasibilă curtoazie, încercările de adaptare la dislocările istorice, glisînd pe muchia fragilă dintre maleabilitate şi compromis, dezvăluie un portret în mişcare al unui personaj viu, complex, greu de prins în şabloane. Deopotrivă un gardian al convenienţelor şi un nonconformist, Fabrizio respectă cu stricteţe eticheta, dar îşi permite şi mici răsfăţuri contemplative alături de devotatul ogar Bendicò, intermitente escapade din patul conjugal în braţele Marianninei ori degustări din „morfina” astronomiei, ce-i prilejuieşte senine evadări în liniştitoarele spaţii stelare. Prins între porniri contrare, înzestrat cu o luciditate care îl face incapabil „de a se minţi pe sine însuşi”, Salina întrupează şi conştientizează înfruntarea dintre proverbiala imobilitate a sicilienilor, închişi în iluzia autosuficienţei lor infatuate, faţă în faţă cu „surprinzătoarea accelerare a istoriei”: „Toate manifestările siciliene sînt manifestări onirice, chiar şi cele mai violente: senzualitatea noastră e dorinţă de uitare, focurile de armă şi loviturile de cuţit sînt dorinţă de moarte; lenea noastră, îngheţatele noastre de scorsonera sau de scorţişoară, dorinţă de imobilitate voluptuoasă, deci din nou de moarte; înfăţişarea noastră meditativă este cea a neantului care vrea să scruteze enigmele Nirvanei.”

Familia Salina pare aşezată sub semnul funest al unei morţi anunţate, a cărei cronică surprinde trei secvenţe, decupînd din traseul ei vădit descendent cîteva scene simbolice. Primul episod, cel mai amplu, se petrece pe fondul frămîntărilor politice aduse de revoluţia lui Garibaldi, care a atras, asemenea unui foc de paie, şi floarea aristocraţiei siciliene. Din rîndul acesteia se distinge fermecătorul Tancredi, strălucitul (dar şi sărăcitul) descendent al Falconerilor, nepotul lui Fabrizio Salina, care recunoaşte în junele irezistibil, în impertinenţa lui şarmantă, „adevăratul său fiu”, propriul lui chip înfrumuseţat în oglinda înfloritoare a tinereţii. Obîrşia crizei ce va atrage după sine „sfîrşitul Falconerilor şi chiar al familiei Salina” se află în prăpastia ce se cască între bogăţie şi distincţie, prima evaporîndu-se din vistieriile tot mai goale ale aristocraţiei pentru a intra pe mîna noilor înavuţiţi, parveniţii sine nobilitate, care vor căuta să compenseze acest neajuns prin alianţe convenabile de ambele părţi. Declinul unei clase coincide cu rafinarea alteia, are loc, imperceptibil, schimbarea de roluri care devine chezăşia că totul rămîne la fel: doar măştile sînt permanente, actorii ies discret din scenă, lăsînd loc altora, jocul continuă însă nealterat. Grăitoare este înfruntarea dintre stirpea Salina şi clanul Sedàra, care ia forma duelului tăcut dintre distinsa, dar trufaşa şi rezervata Concetta şi expansiva, ambiţioasa şi senzuala Angelica, dublat de negocierile tensionate dintre gentilul Principe Fabrizio şi grosolanul don Calogero. Falnicul ghepard hotărît „să sfîşie un mic şacal înfricoşat” rămîne deconcertat în faţa unui „elefant care, smulgînd din rădăcini copaci şi călcînd în picioare vizuini, înaintează în linie dreaptă fără măcar să simtă zgîrieturile spinilor şi chelălăielile celor învinşi”, şi mai ales, în faţa frumuseţii tulburătoare a Angelicăi.

Punctul de supremă tensiune îl constituie, indubitabil, scena balului la care Angelica îşi face intrarea în înalta societate palermiană, la braţul lui Tancredi şi pe ritmuri de vals alături de zione Fabrizio. Apogeul şi declinul se suprapun în cîntecul de lebădă al ultimului genuin Principe de Salina, care priveşte cu detaşare, într-o străfulgerare vizionară, sceneta grotescă jucată cu candoare de „grupul de maimuţe în crinolină”, imitînd gesturi şi cuvinte stereotipe, şi „tribul opus şi ostil al bărbaţilor” blazaţi, captivi în „locurile comune, discursurile plate” şi atmosfera apăsătoare în care se complăceau. Retras în biblioteca palatului care în 1943 va fi distrus de o bombă, Fabrizio contemplă cu voluptatea sicilianului fascinat de neant un tablou înfăţişînd un bătrîn în agonie, prefigurînd celelalte două secvenţe ale romanului, cea a morţii efective a Principelui şi cea a stingerii sale simbolice, marcînd sfîrşitul inevitabil al stirpei sale. Reveria îi este întreruptă de tachinările tandre ale lui Tancredi, năstruşnica lui întrebare „Faci curte morţii?” punînd în oglindă chipul seducător pe care aceasta îl ia în ochii obosiţi ai cincuagenarului Salina cu cel îndepărtat, indiferent al ei din perspectiva tinereţii nonşalante, pentru care „Moartea, da exista, fără îndoială, dar era ceva ce aparţinea altora.” Aşa cum pentru Salina jocul irezistibil al iubirii se înfăţişează, privit din afară, ca un „spectacol mai patetic ca oricare altul: doi tineri îndrăgostiţi care dansează împreună, orbi fiecare la defectele celuilalt, surzi la avertismentele destinului, cu iluzia că toată calea vieţii va fi netedă ca pardoseala salonului, actori care nu ştiu că un regizor îi pune să joace rolul Julietei şi al lui Romeo, ascunzîndu-le cripta şi otrava, prevăzute deja în scenariu. Nici unul, nici celălalt nu erau buni, fiecare era plin de calcule, fiecare umflat cu intenţii ascunse; dar amîndoi erau drăguţi şi emoţionanţi, în timp ce ambiţiile lor neclare, dar naive erau şterse de cuvintele jucăuş-duioase pe care el i le şoptea la ureche, de parfumul părului ei, de felul în care trupurile acelea destinate morţii se lipeau unul de celălalt.”

Giuseppe Tomasi di Lampedusa

(sursa foto: theguardian.com)

Cele două revelaţii, a morţii şi a iubirii, îl pregătesc pe Principele Salina pentru demna ieşire din scenă; nu înainte însă de o ultimă cufundare în inconştienţa jocului de-a viaţa, în valsul pe care i-l cere Angelica, sub vraja căruia simte din nou, pentru cîteva clipe, că moartea era „ceva pentru alţii.” În capodopera sa publicată după propria ieşire din scena vieţii, în 1958, Giuseppe Tomasi di Lampedusa construieşte, cu măiestrie de orfevru, un destin al unui aristocrat făcînd curte morţii, într-o istorie impregnată de „o proprie poezie melancolică” despre Sicilia, „cea din 1860, de dinainte şi dintotdeauna”, insuflînd „întregii ambianţe o semnificaţie orgolioasă de casetă de bijuterii care exclude orice legătură cu exteriorul nedemn.”

Giuseppe Tomasi di Lampedusa, Ghepardul, Traducere din italiană de Gabriela Lungu, Cuvînt înainte de Gioacchino Lanza Tomasi, Editura Humanitas Fiction, Bucureşti, 2011, 288 p.  

(imagine cover: Claudia Cardinale & Alain Delon în „Ghepardul”; sursa foto: cinemagia.ro)