Irina Dincă
„Cele ce urmează s-au întîmplat mai mult sau mai puţin.” Kurt Vonnegut se ţine de promisiune şi construieşte un text deconcertant, în care coordonatele unui cronotop clasic sînt complet bulversate, datele istorice şi autobiografice sînt topite în meandrele unei ficţiuni ieşite din matcă, iar continuitatea şi ireversibilitatea timpului sînt răsturnate cu fantezie neîngrădită şi umor negru. Romanul publicat de scriitorul american în 1969, Abatorul cinci sau Cruciada copiilor. Un dans obligatoriu cu moartea, aduce o ficţionalizare inedită a unui episod funest din cel de-al doilea război mondial, bombardarea Dresdei din februarie 1945 de către forţele aeriene americane şi britanice. Carnagiul sinistru, căruia prizonierul de război Kurt Vonnegut i-a supravieţuit refugiindu-se în depozitul unui abator, devine punctul nevralgic al unui destin sfărîmat, transcris într-un roman puzzle despre arta salvării prin literatură din coşmarul unei existenţe infernale. Comicul este o lentilă insolită prin care devin suportabile amintiri traumatizante, dar şi o haină jucăuş-subliminală care drapează chestiuni arzătoare ori dileme existenţiale într-un cocktail exploziv în care efectele ludice şi dramatice atent drămuite dinamitează deopotrivă stereotipiile scriiturii şi ale lecturii. Kurt Vonnegut jonglează cu şarm, umor şi ironie cu convenţiile scrierilor autobiografice, metaliterare ori science-fiction, construind un roman atipic, dinamic, incitant, despre încercarea, „mai mult sau mai puţin” posibilă, a unor „captivi în chihlimbarul clipei” să „se reinventeze pe ei şi să-şi reinventeze propriul univers”.
Author Kurt Vonnegut Jr. in New York City in 1979. (AP Photo/Marty Reichenthal)
Un prim joc ficţional încercat de Kurt Vonnegut în Abatorul cinci este cel metaliterar, „autorul” se încapsulează în propria sa povestire, devenind un martor discret, pînă la un punct, al întîmplărilor din romanul său – de fapt, exceptînd primele şi ultimele pagini, ce construiesc rama autojustificativă a miezului ficţional, autorul se deconspiră doar în două episoade periferice, în întîlniri razante cu personajul central, Billy Pilgrim. Instanţa auctorială pare dispusă să îşi etaleze toate trucurile, să aşeze cu nonşalanţă cărţile pe faţă, să dezvăluie elementele care ar gira un pact autobiografic în privinţa propriului rol, în vădit contrast cu asumarea celui ficţional în cazul sinuosului fir epic ce urmăreşte incredibilele aventuri ale lui Billy Pilgrim. „Autorul” deschide uşa laboratorului său de creaţie, într-o pseudoprefaţă construită ludic, în care aminteşte de o călătorie în Dresda, din 1967, la peste douăzeci de ani de la cumplitul măcel, în compania unui tovarăş de arme, mărturiseşte cum a ales subtitlul romanului şi accentuează mesajul antirăzboinic al cărţii. În final, „autorul” îşi caracterizează cu autoironie jucată scrierea drept „un talmeş-balmeş de lucruri dezlînate şi inutile” şi o aşază sub semnul Sarei, îndărătnica soţie a lui Lot, care a încălcat interdicţia divină de a privi în urmă şi a fost crunt pedepsită pentru această îndrăzneală. Aceeaşi metamorfoză o suferă şi cel ce elaborează cartea despre bombardarea Dresdei, care se anunţă a fi „un eşec total”, „de vreme ce-a fost scrisă de o stană de sare”, într-o împietrire afectivă ce contaminează şi apaticul personaj Billy Pilgrim, în contrast cu neobişnuita sa mobilitate temporală. „Autorul” înscenează o poveste cvadridimensională, în care începutul şi sfîrşitul sînt prestabilite, formulate din start, invitînd la o „recitire”, aşa cum este ea teoretizată de Matei Călinescu, ca lectură simultană a frînturilor amestecate ce alcătuiesc împreună puzzle-ul textului.
Incipitul romanului anunţat în primul capitol este abrupt şi şocant, în stil kafkian, prefigurînd o metamorfoză similară: „Ascultaţi: Billy Pilgrim s-a desprins din strînsoarea timpului.” Absorbit în năucitoare găuri de vierme, personajul rătăceşte pe culoarele timpului, se trezeşte catapultat înainte şi înapoi, din copilărie la bătrîneţe şi invers, îşi retrăieşte întîmplările destinului său nu o dată, ci la infinit, în ordine aleatorie, după capriciile Sorţii: „Billy e supus unor adevărate spasme temporale, habar n-are care-i va fi următoarea destinaţie, iar călătoriile lui nu sînt neapărat dintre cele mai vesele. Se află într-o permanentă stare de trac, zice el, căci nu ştie niciodată ce scenă din viaţa lui va trebui să o interpreteze dintr-o clipă într-alta.” Billy devine un actor ce îşi joacă detaşat, la nesfîrşit, acelaşi rol prescris, fără putinţa de a improviza, de a interveni, de a-şi schimba destinul. „Soarta, şi o infimă dorinţă de supravieţuire” îi oferă costumul incomod al măscăriciului, care pentru a suporta războiul, prizonieratul, bombardamentele, spectrul morţii se distanţează în universurile alternative ale imaginaţiei, construindu-şi o „irealitate” mai colorată decît penumbrele jalnicei captivităţi spaţio-temporale. Billy Pilgrim nu este doar un „pelegrin” în labirintul temporal, ci şi un adult ce şi-a păstrat apelativul de alint, conservîndu-şi candoarea, fantezia ingenuă a copilăriei. Ţicneala inofensivă a imaturului Billy e o formă de autoapărare, de spargere a celulei de chihlimbar a clipei, o anihilare a morţii şi o negare subtilă a istoriei ca flux continuu, ireversibil, ireparabil. Grăitoare este perspectiva infantilă, antiistorică, în care Billy vizionează filmele de război, de la coadă la cap, într-un exerciţiu de imaginaţie prin care ar fi posibilă anularea răului şi reîntoarcerea în paradis: bombele sînt absorbite din nou în pîntecele avioanelor, bombardierele sînt dezasamblate, muniţia este descompusă în mineralele componente, care sînt ascunse în pămînt, „aşa încît în vecii vecilor să nu mai pricinuiască nimănui nici un rău”: „Toată lumea, socotea el, se reîntorcea la vîrsta prunciei şi toată omenirea, fără excepţie, complota biologic pentru a produce două fiinţe perfecte numite Adam şi Eva.”
Ieşirea din lumea pămînteană într-un continuum spaţio-temporal cvadridimensional se produce printr-un artificiu livresc care îl converteşte pe Billy Pilgrim într-un Don Quijote prins în mrejele literaturii SF, cititor naiv, ce interpretează literal fabulaţiile unui autor obscur, inventat de Vonnegut, Kilgore Trout. Nucleul unui roman scris de acesta germinează în imaginaţia lui Billy, care este prins într-un scenariu similar: răpit de extratereştrii de pe planeta Tralfamadore, este expus într-o grădină zoologică unde aceştia îi urmăresc fiecare gest, transformîndu-l într-un cobai închis în cuşca în care îi sînt menţinute artificial condiţiile prielnice vieţii, atmosfera din jur fiind încărcată cu cianură. Aceste insolitări pot fi citite ca proiecţii distorsionate ale spaţiului claustrant al abatorului cinci, hipertextul construit de Vonnegut ca o reţea de laitmotive reluînd imagini din diferite momente cheie de pe axa maleabilă trecut-viitor. Percepţia tralfamadoriană implică o a patra dimensiune, universul nu mai este perceput „ca o puzderie de puncte mici, strălucitoare”, ci „plin de spaghete luminoase”, aşa cum oamenii nu mai sînt, priviţi din această perspectivă panoramică, fiinţe bipede, ci „uriaşe miriapode – la un capăt cu picioruşe de bebeluş şi la celălalt cu picioare de om bătrîn”. Personajul Billy Pilgrim este un asemenea miriapod, care glisează cînd pe un rînd de picioruşe, cînd pe altul, după bunul plac al autorului, care îl teleportează dintr-un moment într-altul al periplului său, într-o mişcare aparent browniană prin care văduvul senil se trezeşte în noaptea nunţii, apoi prizonier capturat de trupele germane, într-o învălmăşire a clipelor de la naşterea sa din 1922 la bombardamentul din 13 februarie 1945 şi la moartea sa de peste exact 31 de ani. Magician al cuvintelor, Kurt Vonnegut inventează în Abatorul cinci un joc de simetrii şi ironice coincidenţe, gestionate cu maliţiozitate de un regizor hîtru şi totodată neîndurător, care ştie că, pe Pămînt, ca şi pe Tralfamadore, „Aşa merg lucrurile”.
Kurt Vonnegut, Abatorul cinci, Traducere din limba engleză de Rodica Mihăilă, Editura Art, Bucureşti, 2014, 200 p.
