Calea desăvârșirii

„Fiecare dintre noi nu e decît un om, o experienţă, o fiinţă aflată în drum spre ceva.” Pentru Hermann Hesse miza unui bildungsroman este dezghiocarea sîmburelui de umanitate din învelişul înşelător al măştilor sociale pe care eroul le împrumută succesiv în drumul său prin viaţă. Formula biografiei este explorată cu măiestrie, în toate modulaţiile ei, de la retorica erudită la ironia fină şi la supleţea speculativă, în romanul din 1943, Jocul cu mărgele de sticlă. Meticuloasa construcţie romanescă a lui Hermann Hesse, cristalizată în doisprezece ani şi finalizată în vremurile tulburi ale celui de-al Doilea Război Mondial, se înscrie printre „inspiratele sale scrieri care, crescînd în îndrăzneală și putere de pătrundere, exemplifică idealuri umanitare clasice și înalte calități ale stilului”, apreciate în motivaţia juriului care i-a decernat scriitorului german Premiul Nobel pentru Literatură în 1946. Jocul cu mărgele de sticlă aduce, dincolo de elegantul ceremonial al povestirii, o atent cumpănită ambivalenţă în construirea fragilului dialog al înţeleptului cu lumea. Pe de o parte, utopia unei provincii pedagogice, în care disciplina, seninătatea, politeţea sînt valori indiscutabile, trădează irezistibila încredere a lui Hesse în posibilităţile inteligenţei de a tempera pornirile (auto)distructive şi de a se înălţa deasupra tribulaţiilor unei lumi prinse în vîrtejul absurd al unei conflagraţii mondiale. Treptat, însă, pe măsură ce vraja este contrabalansată de o luciditate în alertă, prinde contur o utopie à rebours, prudentă şi sceptică, ascunzînd un voalat semnal de alarmă ce se focalizează asupra pericolelor latente în abstragerea culturii din fluxul istoriei şi izolarea ştiinţelor şi artelor într-un iluzoriu şi friabil turn de fildeş – sau, de ce nu, de sticlă.

Sub masca ficţiunii de anticipaţie, Hermann Hesse imaginează o provincie a spiritului dintr-un viitor suficient de îndepărtat pentru a juca o ironică detaşare, secolul al XXV-lea, strălucitoarea Castalia, o „castă” care coagulează elitele, dar şi o lume „castă”, rarefiată, a intelectului nedeformat de instinct ori de ambiţii lumeşti. Cu toate acestea, Hesse nu ocoleşte prilejul de a strecura cîteva aluzii muşcătoare la surogatele culturale ale secolului al XX-lea, definit prin caustica formulă „epoca foiletonistică”, la devalorizarea cuvintelor şi ideilor prin diseminarea în presă ori în conferinţe diletante a unui „noian de valori culturale fragmentare şi crîmpeie de cunoştinţe, sărăcite de sensul lor”, nefiltrate printr-o conştiinţă critică. Castalia ia naştere în răspăr cu această tendinţă, printr-o repliere a elitelor prin constituirea unei ierarhii responsabile cu sistematizarea şi gestionarea valorilor autentice. Treptat, această cultură elitistă se lasă absorbită de subtilităţile intelectuale, de frumuseţea gratuită a abstracţiunilor desprinse de problemele mundane, blazonul ei devenind sclipitorul şi, în acelaşi timp, fragilul joc cu mărgele de sticlă. Aliaj preţios din cele mai nobile şi mai abstracte ştiinţe şi arte, precum muzica, matematica, filologia, jocul cu mărgele de sticlă încearcă să dizolve graniţele artificiale dintre discipline şi să regăsească unitatea pierdută a culturii şi a spiritului. Vulnerabilitatea Castaliei rezidă, însă, tocmai în propria desăvîrşire, jocul cu mărgele de sticlă riscă să devină un spectacol steril şi inutil al minţii dacă este privat de suflul vital al emoţiei, o simplă ars combinatoria a cunoştinţelor deja integrate în cultură, lipsită de iniţiativele creatoare care ar putea duce jocul mai departe, deschizîndu-l, totodată, spre lume.

Exilată cu fermitate din lumea ordonată şi repetitivă a Castaliei, ficţiunea se întoarce deghizată în una dintre cele mai erudite formule de cercetare propuse castalienilor în anii de studiu aprofundat: biografia, proiectarea într-un destin dintr-un alt context spaţio-temporal, o rafinată supapă de desfăşurare a imaginaţiei. Prima mască ficţională, oglindă în care este captată Castalia cu toată măreţia şi vulnerabilitatea ei, este cea a legendarului magister ludi, Josef Knecht. Spirit lucid, vizionar, temperat în admiraţia pentru ordinul castalian, charmeur irezistibil, conştient de farmecul lui personal şi dispus a-l canaliza în slujba celorlalţi, Josef Knecht este un castalian atipic. Viitorul magister ludi presimte încă din anii de studiu că sistemul în vîrful căruia va ajunge rapid este şubred, că principiile nobile pot fi compromise prin îngheţarea într-un sistem, prin înregimentarea într-o ierarhie rutinară, că rigoarea poate lesne să degenereze în rigiditate, iar dedicaţia în blazare. Celelalte trei biografii, scrise de Knecht, deci gîndite ca oglindiri de grad secund, sînt tot atîtea ingenioase încercări de mise en abyme prin care sînt concentrate coordonatele-cheie ale personalităţii lui Josef: intuiţia legăturilor subtile dintre lucruri, care constituie sensul ascuns al jocului cu mărgele de sticlă, dar şi spiritul de dăruire şi sacrificiu (Knecht din Aducătorul de ploaie), slujirea celorlalţi şi, prin aceasta, găsirea unui rost dincolo de îndoielile inerente fiecărei misiuni, precum şi interşanjabilitatea relaţiei maestru-discipol (Josefus Famulus din Duhovnicul), pericolele încrederii în iluzie, căderea în mrejele mayei, în amăgirea care se spulberă ca fumul într-o clipită, cu toate că are greutatea unei vieţi (Dasa din Biografia indiană).

Destinul în salturi al lui Josef Knecht este urmărit îndeaproape, de la selectarea lui într-o şcoală de elită, apoi la Waldzell, „satul jucătorilor”, unde elevul sîrguincios se perfecţionează în studierea muzicii, sub atenta îndrumare a maestrului muzicii, pentru a se apropia cu sfială, fermecat şi totodată, circumspect, de jocul cu mărgele de sticlă. În anii şcolii, Josef îşi îndeplineşte cu strălucire misiunea ce i se încredinţează, de apărător destoinic al spiritului castalian în faţa colegului Plinio Designori, avocatul lumii în această cordială polemică, iar mai tîrziu reuşeşte să risipească reticenţele scepticului pater Jakobus şi să deschidă calea unui acord între Castalia şi Vatican. Anii de maturitate îl aduc din nou în slujba jocului cu mărgele de sticlă, însă această alegere este precedată de intense frămîntări şi sinuoase căutări ale sensului acestui joc complex. Josef îşi dedică anii de studiu liber aprofundării pe cont propriu a unei singure scheme de joc care durase doar un sfert de oră – iată gradul de esenţializare pe care îl atinsese jocul cu mărgele de sticlă! – şi încearcă să refacă, în sens invers, procesul de sinteză prin care elemente eclectice din muzică, astrologie, filologie chineză etc. au fost condensate în ieroglificele formule ale jocului. Cu această ocazie, Josef ajunge pe plantaţia de bambus a Fratelui mai Mare, un alt castalian eretic, care alege să se detaşeze nu printr-un exil, ci prin crearea unei enclave de libertate chiar în inima Castaliei, unde îşi orînduieşte viaţa exclusiv după bunul său plac, înăuntrul şi, în acelaşi timp, în afara sistemului. Figura austeră şi independentă a Fratelui mai Mare îi deschide lui Knecht apetitul pentru găsirea unor soluţii de armonizare a spiritului cu lumea, ferindu-se de autoiluzionări şi de piste false ori chiar periculoase: „Ai să-ţi dai tu singur seama. Ca să făureşti o grădiniţă de bambuşi înăuntrul lumii, asta da, e ceva ce se poate. Dar ca grădinarul să reuşească a vîrî lumea înăuntrul dumbrăvii lui de bambuşi, asta mi se pare totuşi îndoielnic.”

Una dintre poeziile postume ale lui Josef Knecht, antologate cu acribie de anonimul biograf castalian, care poartă iniţial titlul Transcende!, înlocuit ulterior cu neutrul Trepte, sintetizează o viziune asupra vieţii ce se răsfrînge şi în neastîmpărul spiritual al personajului. Asemeni muzicii, viaţa are oroare de stagnare, fiind mai degrabă un lung şir de salturi, de „chemări” şi de „treziri” prin care e evitată fixarea de orice fel, închistarea într-o „coajă de rugină”, fie ea a unei funcţii ori a confortului intelectual. Demnitatea supremă în Castalia, cea de magister ludi, îmbrăţişată de Josef Knecht la nici patruzeci de ani, este acceptată de acesta doar ca o treaptă intermediară, iar decizia de a demisiona şi de a pleca în lume – adevărata utopie pentru Knecht, resorturile Castaliei fiind prea bine cunoscute de acesta – precipită finalul neaşteptat şi absurd, prefigurînd ultima transcendere, după inevitabila „trîntă cu moartea”.

Detaşarea de Castalia nu implică o negare, ci doar o umanizare a preceptelor ei senine, printr-o reîntoarcere spre lume şi spre misiunea ei iniţială – magister ludi însemnînd la origine „învăţător”. Această punere în „slujba” celuilalt – numele lui Knecht se tălmăceşte prin „slujitor” – este soluţia asumată individual de Josef Knecht, ceea ce îl salvează fiind tocmai prietenia, trăită fie ca ucenic care ştie să asculte şi să înveţe, fie ca magistru care ştie să captiveze şi să împărtăşească. Sau, mai exact, Josef Knecht îşi asumă simultan ambele roluri, interşanjabile precum în nesfîrşita rotire a caruselului maeştrilor şi discipolilor din reveria sa de dinainte de învestirea în funcţia de magister ludi. După ce analizează cu migală fiecare fald al vălului iluzoriei Castalia, Hermann Hesse descoperă şi falia prin care îi redă chipul uman. Dincolo de spectacolul mental al mărgelelor de sticlă, de jocul rece al formulelor prinse în cărţi, cunoaşterea înseamnă adevăr trăit, interiorizat, personalizat şi împărtăşit celorlalţi: „Adevărul există, dragul meu! Dar «învăţătura» pe care o rîvneşti, învăţătura absolută, desăvîrşită, singura care să te poată face înţelept, aceea nu există. Nu trebuie nicidecum să năzuieşti către o învăţătură desăvîrşită, prietene, ci către propria ta desăvîrşire. Dumnezeirea se află în tine însuţi, nu în noţiuni şi în cărţi. Adevărul este trăit, nu predat de la catedră.”

Hermann Hesse, Jocul cu mărgele de sticlă, Traducere din limba germană de Ion Roman, Editura RAO, Bucureşti, 2013, 624 p.