Arsurile inimii

Cînd un munte arde toată lumea ştie. Dar cînd inima arde cine ştie?” În mottoul pe care Jean-Marie Gustave Le Clézio îl aşază în deschiderea primei povestiri dintre cele şapte adunate în Inimă arsă şi alte romanţe se găseşte înfăşurat delicatul fir roşu care le uneşte într-o saga a feminităţii. Arsura inimii fiecărei femei rănite din paginile mustind de poezie difuză ale lui Le Clézio transpare în semne discrete, în detalii aproape imperceptibile, precum petele roşii sau negre desenînd flori arse pe pielea deja anesteziată de suferinţă a unor fete debusolate, ce şi-au rătăcit, cu sau fără speranţă, drumul. Scriitorul francez, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 2008, se dovedeşte şi în aceste texte un „autor al inovaţiilor, al aventurii poetice şi al extazului senzual, explorator al umanităţii aflate deasupra şi dedesubtul civilizaţiei dominante”, cum este portretizat în motivaţia juriului care i-a girat premiul. Rafinatul prozator extrage ca nimeni altul esenţele tari ale feminităţii, captînd poetic senzaţii diafane, precum foamea mistuitoare de viaţă şi aventură, zăduful singurătăţii ce arde respiraţia, arsura iubirii deja ofilite ori cenuşa amintirii unor clipe pentru totdeauna pierdute în vîrtejul timpului.

Figurile feminine creionate de condeiul de mare fineţe al lui Le Clézio se află la extreme, în punctele nevralgice prin care fie intră cu impetuozitate şi candoare în necruţătoarea vîltoare a vieţii, fie se retrag lovite, rănite, umilite în pragul morţii, cînd întoarcerea deja nu mai e posibilă. În cele mai multe povestiri din Inima arsă şi alte romanţe prind culoare, din doar cîteva tuşe uneori ferme, alteori estompate, portretele unor adolescente de 15-16 ani, care descoperă cu mirare şi întristare că „e tare greu să pătrunzi în lumea adulţilor cînd toate drumurile duc spre aceleaşi frontiere, cînd cerul e aşa îndepărtat, cînd arborii nu mai au ochi, iar maiestoasele rîuri sînt acoperite cu plăci de ciment cenuşiu, animalele nu mai vorbesc, iar oamenii şi-au pierdut ei înşişi semnele.” Pervenche din prima povestire este una dintre aceste fiinţe fragile, derutate, la graniţa vagă dintre copilărie şi adolescenţă, păşind cu neîncredere în lumea aspră şi rece a adulţilor. Odată ce copilăria rămîne în urmă, cu rîsetele şi jocurile luminoase de pe strada Tulipanes din îndepărtatul Mexic, rebela adolescentă se lasă prinsă într-un derapaj care o adînceşte într-un vîrtej tot mai ameţitor. Pervenche se învîrte într-o lume interlopă, unde alcoolul şi drogurile sînt la ordinea zilei, devine captivă nu doar în acest cerc dubios, ci mai ales în „gaura neagră dinăuntrul ei, atît de neagră încît ceilalţi fuseseră doar împrejurările căderii ei, şi nu cauza”. Şi, de abia după ce îşi regăseşte resursele interioare pentru a ieşi din tunelul în care se visează adesea tîrîndu-se pe brînci, se întrevede şi portiţa de scăpare, posibilitatea de a-şi regăsi echilibrul firav care să o lege din nou de viaţă.

A doua povestire, În căutarea aventurii, concentrează, probabil, cele mai intense valenţe poetice ale volumului lui Le Clézio. Impulsuri atavice tulbură adolescenta năucită, care nu-şi găseşte locul. Ea răspunde somnambulic chemării necunoscutului ce a fascinat generaţii de scriitori prinşi în mrejele aceluiaşi miraj: „Se lasă noaptea şi cu ea vine amintirea popoarelor nomade, ale deşertului şi ale mării. Aceasta este amintirea care îi bîntuie adolescenţa în clipa intrării în viaţă, aceasta îi este esenţa. Tînăra poartă în ea, fără s-o ştie cu adevărat, memoria lui Rimbaud şi a lui Kerouac, visul lui Jack London sau chipul lui Jean Genet, viaţa lui Moll Flanders, privirea rătăcită a Nadiei pe străzile din Paris.” Pentru tînăra de cincisprezece ani, în neastîmpărul care îi tulbură nopţile nu irump doar obscurele porniri ale strămoşilor ei nomazi, ci şi forţele abia trezite ale feminităţii, care îi nutresc foamea de viaţă, sub toate chipurile ei: frenetică, nesăţioasă, erotică sau maternă. Printr-un fin simţ al simetriilor, Le Clézio oferă reversul acestei vîrste în Hotelul singurătăţii, unde visele adolescentei care are o viaţă înainte sînt contrabalansate de privirea retrospectivă asupra unui destin deja consumat, pe care doar moartea îl mai aşteaptă. Bătrîna Eva este o posibilă oglindă a tinerei în căutarea aventurii, din povestirea precedentă, o femeie care a răspuns necondiţionat chemării de a colinda lumea, trăindu-şi viaţa din hotel în hotel, din Veneţia la Alexandria, din Constantinopol la Tokyo. În final, rămîne doar cu amintirile evanescente, „arsura iubirii care nu mai este, estomparea chipurilor, o retragere continuă din lume, o delicată amărăciune”, laolaltă cu „iluzia eternei reîntoarceri şi certitudinea abia voalată” a morţii, Eva aşteptîndu-şi sfîrşitul, precum şi-a trăit şi viaţa, în singurătatea unei camere de hotel.

Nu întotdeauna personajele lui Le Clézio răspund chemării necunoscutului, iar cele care au tăria de a rămîne pe loc sînt, de departe, cele mai emoţionante. Dintre cele trei portrete de „aventuriere” schiţate în cea de-a patra povestire, nu Sue, palida adolescentă dintr-un orăşel american, care pleacă de acasă şi pierde orice legătură cu părinţii, nici Rosa, energica tînără ce ia în grija sa trei sute de copii nevoiaşi adunaţi de pe străzile din Mexic, ci sclipitoarea Alice este febleţea lui Le Clézio, căreia scriitorul îi creionează cu sensibilitate şi tandreţe un portret înduioşător. Ea are tăria renunţării la visul plecării din Insulele Mauritius pentru a-şi dedica viaţa surorii bolnave şi părinţilor ei şi a proteja astfel „lumea fragilă şi destructibilă pe care doar ea o păzea”. Cu totul altă soartă îi este rezervată bietei Kalima, personajul din cea de-a cincea povestire, femeia cu pielea arămie, „de culoarea caldă de chihlimbar, de cozonac”, brăzdată de „flori arse” de chiştoacele proxeneţilor care au umilit-o. În cel mai inovativ text din perspectiva formulei narative, Le Clézio dă glas unui sfîşietor necrolog la persoana a II-a, adresat chiar femeii aflate pe patul rece de marmură de la morgă, cu soarta cea mai cruntă din volum. Kalima ajunge în Marsilia la bordul vaporului din Tanger, dintr-o călătorie fără întoarcere, care i-a furat nu doar copilăria, familia, trecutul, ci şi viitorul, iluzia reîntoarcerii fiind demontată cu cruzime, fără replică.

Dacă întoarcerea nu este posibilă, există măcar amintirile, precum cele despre fascinanta Maramu din Vînt de miazăzi, penultimul text din volum. Mereu surprinzătoarea tînără din Punaauia îl vrăjeşte pe visătorul Tupa cu poveştile ei despre „lucruri extraordinare”: despre strămoşii ei peşti, despre arborii cu rădăcini tactile sau despre lumea-cochilie, îmbrăţişată de cerul care este o cochilie şi mai mare şi despre femeia care este „cochilia care îi cuprinde pe toţi bărbaţii”. Sînt prinse în această subtilă metaforă raporturile dintre femeile fragile, captiva(n)te şi bărbaţii duri şi, totuşi, atît de slabi, covîrşiţi de forţa unor fiinţe atît de vulnerabile precum femeile. Ultima povestire, Comoara, aduce în lumină tocmai ipostaza femeii-călăuză, punînd în oglindă, într-o simetrie rafinat construită, două lumi ce se întîlnesc în mormintele duhurilor din Petra. Pe de o parte, se află Samaweyn, ultimul descendent al unei familii beduine aflate din timpuri imemoriale de pază la tainele strămoşilor, cu opreliştea de a le dezvălui străinilor, iar de cealaltă parte, pornit pe urmele temerarului său bunic, nepotul lui Johann Ludwig Burkhardt, cel care a redescoperit, în august 1812, ruinele Petrei. Sub îndrumarea discretă a unor misterioase prezenţe feminine descinse din cealaltă lume, din Occidentul îndepărtat sau din mormintele Petrei, personajele masculine îşi descoperă propria lor comoară, împăcîndu-se cu tainele trecutului. Iar noi descoperim cu uimire că „locurile fabuloase” pentru John Burkhardt, menţionate în cartea bunicului său din Zürich – „Damasc, Kerak, Shaubak, Maan, Akaba” etc. – sînt cele familiare pentru Samaweyn şi, invers, cele cunoscute de europeanul fascinat de Orient sînt „locurile fabuloase” din scrisorile pe care tatăl lui Samaweyn i le trimite de peste mare fiului său – „Basel, Berna, Friburg, Winterthur, Lucerna” etc.

Punţile transculturale pe care Le Clézio le construieşte cu fineţe şi ingeniozitate în povestirile sale păstrează un armonios dozaj între specificul fiecărei culturi şi umanitatea ce le traversează. Toate personajele din Inimă arsă şi alte romanţe, indiferent de meridianele pe care le descoperă, fie ele din Africa, Europa, Asia sau America, se regăsesc în sentinţa: „Viaţa e un joc de zaruri, ale ei căzuseră deja, n-avea cum să nu recunoască”. Depinde însă de fiecare cum îşi joacă (ne)şansa, miza fiind decantarea frumuseţii incandescente a unei inimi rănite.

Jean-Marie Gustave Le Clézio, Inimă arsă şi alte romanţe, Traducere din limba franceză şi note de Mădălin Roşioru, Editura Art, Bucureşti, 2012, 144 p.

Foto de pe theguardian.com