Irina Dincă
„Culorile se înfruntă cînd stau una lîngă alta”… Reflexia literară, cînd mai estompată, cînd mai intensă, a acestei tensiuni cromatice este captată cu naturaleţe de Tracy Chevalier în povestea ce învăluie în aura sa misterioasă naşterea unei capodopere. Fata cu cercel de perlă, romanul din 1999 al scriitoarei americane, încearcă să reconstituie, plonjînd cu nonşalanţă în zonele difuze, clar-obscure ale imaginaţiei, chipul viu, în mişcare, al enigmaticei tinere care l-a inspirat pe pictorul olandez Johannes Vermeer în crearea celebrului tablou care şi-a cîştigat renumele de Mona Lisa Nordului. Simplitatea şi subtilitatea îşi dau întîlnire într-o proză lineară, fluentă, care ascunde însă, sub limpezimea ei derutantă, o amplă paletă de nuanţe aproape imperceptibile unei priviri grăbite, atente doar la fluctuaţiile acţiunii. Asemeni albului care „nu era pur şi simplu alb” din picturile lui Vermeer, dezvăluindu-se la o examinare minuţioasă un inedit amalgam de albastru, galben şi violet, austeritatea stilistică a scriiturii lui Tracy Chevalier ascunde voite voalări, tăceri semnificative, aluzii atent drămuite. Iar schematismul derutant al intrigii contrariază aşteptările unui cititor pripit, dornic de un palpitant love story: aşa cum picturile lui Vermeer „nu povestesc nimic”, cartea lui Tracy Chevalier trasează cu fineţe doar prefigurările firave, incerte, ale unei apropieri (im)posibile, sortite să rămînă veşnic suspendată în încremenirea unei picturi.
Fata cu cercel de perlă brodează cu ingeniozitate în jurul celor cîtorva repere biografice care jalonează viaţa lui Johannes Vermeer, construind cu migală un personaj-oglindă, prin care chipul pictorului este captat indirect, prin ochii inocenţi ai unei slujnice. Tracy Chevalier îndrăzneşte cu degajare să transgreseze graniţele ferme ale istoriei, tehnicile imaginative de creative writing oferindu-i prilejul trasării unei biografii alternative, posibile. Focalizarea pe o întîmplare adiacentă evenimentelor atestate din viaţa lui Vermeer, însă decisivă pentru destinul artistului, o aduce în centrul romanului pe Griet, o adolescentă sensibilă şi naivă, dar înzestrată cu o surprinzătoare şi infailibilă intuiţie estetică. Fiica unui pictor de faianţă din Delft, care orbeşte în urma unui accident, Griet este nevoită să se angajeze în casa lui Vermeer pentru a-şi întreţine familia, iar această experienţă o va purta în intimitatea laboratorului de creaţie al artistului, singurul spaţiu în care fata se simte în largul ei, departe de constrîngeri, oprelişti ori bariere sociale, religioase sau culturale. Distanţele insurmontabile, inerente secolului al XVII-lea, dintre o slujnică protestantă dintr-o familie modestă şi capul unei respectabile familii catolice se topesc în lumina diafană a unui atelier de pictură.
Neobişnuitul simţ artistic al lui Griet, care o face să aranjeze cu migală, după culorile lor, legumele pe care le pregăteşte la bucătărie, îi atrage imediat atenţia pictorului. Vermeer o absoarbe pe Griet în lumea lui, îi dezvăluie tehnicile sale de pictură, îi împărtăşeşte frămîntările lui, îi primeşte sfaturile şi discretele-i intervenţii, îi lasă în grijă atelierul şi prepararea culorilor, pentru ca, în final, să o ia drept model pentru unul dintre tablourile sale. Jocul de apropieri şi îndepărtări înteţeşte tensiunile dintre pictorul capricios, uneori maleabil şi deschis, alteori autoritar şi inflexibil, şi adolescenta deopotrivă docilă şi rezervată, îndrăzneaţă şi prudentă, prefigurînd o descătuşare violentă. Doar că aceasta nu răbufneşte în exterior, tumultul interior nu se revarsă în gesturi echivoce ori cuvinte năvalnice, apropierile fizice sînt fugare ori absente, iar discursul păstrează doar scînteile evanescente ale sugestiei. Întreaga încordare dintre Griet şi Vermeer se transfigurează în pictura ce prinde contur din magnetismul schimbului lor de priviri: „Mi-am forţat privirea să se înalţe spre ochii lui. Din nou am avut senzaţia că ard, mă mistui, dar am suportat – fiindcă aşa voia el. Curînd mi-a venit mai uşor să-l privesc în ochi. Mă privea, dar parcă nu mă vedea pe mine, ci avea în faţă altă persoană sau alt lucru – se uita la mine ca şi cum aş fi fost o pictură. Nu se uită la faţa mea, se uită la lumina care cade pe ea, m-am gîndit eu. Asta-i deosebirea. Ca şi cum n-aş fi fost acolo. Cînd am simţit asta, am putut să mă destind puţin. Cum el nu mă vedea, nici eu nu l-am mai văzut.”
Vermeer nu o zăreşte pe adolescenta emoţionată din faţa sa, ci priveşte contururile şi nuanţele unui chip care îi serveşte de model pentru tabloul său. El întrezăreşte însă mai mult decît ceea ce se vede – portretul ce va prinde formă în pictura sa, dar, totodată, şi mult mai puţin, Griet devenind pentru el un obiect de care se poate dispensa o dată ce creaţia sa este desăvîrşită. La început, Vermeer încearcă să-i creeze lui Griet o altă identitate, să o îmbrace în straiele soţiei sale, să-i aleagă cadrele care să o pună în lumină, pentru ca, în final, să se decidă să-i capteze unicitatea dincolo de măştile sociale – „Dar n-am să te pictez ca slujnică. […] Am să te pictez aşa cum te-am văzut prima oară, Griet. Te pictez pe tine, aşa cum eşti tu.” Cu toate acestea, nici chiar Griet nu se recunoaşte în pictura lui Vermeer, cu aura insolită indusă de stofa albastră care îi ascunde părul şi perla care captează lumina, creînd un joc de contraste ce coagulează elementele disparate într-o imagine unitară. Însă lentila deformatoare nu îl orbeşte doar pe pictorul prins în mrejele propriei viziuni, ci şi pe Griet, care priveşte, la rîndul ei, dincolo de figura intimidantă a lui Vermeer. Aşa cum „fata cu cercel de perlă” nu este o simplă copie fotografică a slujnicei, ci creaţia inconfundabilă a pictorului, şi portretul lui Vermeer din romanul lui Tracy Chevalier nu e nici pe departe un clişeu, ci plăsmuirea unei adolescente căreia i se oferă o voce care ascunde în simplitatea ei inflexiuni nebănuite.
Fata cu cercel de perlă devine o fascinantă cameră obscură care răstoarnă, concentrează şi înfrumuseţează realitatea prin infuzia de imaginar. Viziunea pictorului încremeneşte freamătul vital într-o privire impenetrabilă, chipul fetei cu cercel de perlă imortalizat de penelul lui Vermeer păstrîndu-şi peste veacuri secretul inviolabil. Tracy Chevalier încearcă să imagineze calea inversă – destrămarea vrajei unei priviri de artist care a transformat chipul modelului său într-o imagine – printr-un exerciţiu romanesc prin care fata cu cercel de perlă dobîndeşte un nume şi un destin, desprinzîndu-se din lumea bidimensională a picturii în care Vermeer a închis-o pentru eternitate: „El închide în lumea lui femeile pe care le pictează. Iar acolo poţi să te pierzi.”
Tracy Chevalier, Fata cu cercel de perlă, Traducere din limba engleză de Horia Florian Popescu, Editura Polirom, Iaşi, 2012, 252 p.
