Aleph citadin (II)

„«Imperiul e strivit de propria greutate», se gîndeşte Kubilai, iar în visurile lui se ivesc acum oraşe uşoare ca zmeiele, oraşe ajurate ca dantela, oraşele transparente ca plasele de ţînţari, oraşe-nervuri de frunză, oraşe-linii din podul palmei, oraşe-filigran pe care le vezi prin grosimea lor opacă şi artificială.” Oraşele diafane ale lui Italo Calvino se nasc din spuma viselor, prind contururi fluid-dantelate ori geometric-crenelate, se întind în reţele nesfîrşite ori încap într-o sferă cît un bob de rouă, oglindesc un plan ceresc ori se ascund sub faldurile înşelătoare ale unui nume, se înfiripează din nostalgii paradisiace şi se destramă sub tăişul infernal al morţii. Între eterica proiecţie utopică şi monstruoasele ei deformări distopice se întinde paleta de nuanţe ale oraşelor invizibile din imaginaţia lui Italo Calvino, cu străzile şi canalele lor imbricate, cu personaje ispititoare sau înspăimîntătoare, cu spaţii prielnice şi locuri rele, cu difuze promisiuni şi capcane infernale. Oraşul lui Calvino este dublu, îşi arată cînd faţa luminoasă, înfloritoare, gătită în straie de sărbătoare, cînd reversul întunecat, atacat de rugina timpului, înglodat în cenuşa morţii, „ca o foaie de hîrtie, cu o imagine pe fiecare dintre cele două părţi, care nu pot nici să se desprindă, nici să se privească.” Supleţea imaginativă a lui Italo Calvino izbuteşte să ne facă să privim concomitent cele două feţe complementare ale oraşelor sale duale, desfăşurate în ingenioasa bandă Möbius a scriiturii. Marco Polo şi geamănul său oriental, visătorul Kubilai Han, plăsmuiesc un mlădios joc mental, care sfidează gravitatea, jonglează dezinvolt cu dimensiunile spaţio-temporale, creează ex nihilo o lume de hîrtie în care îşi proiectează dorinţele şi temerile. Departe de învălmăşeala amorfă a imperiului, într-un fast „spaţiu al minţii”, mirabila grădină suspendată a palatului imperial, Hanul şi aventurierul veneţian nu fac altceva decît să (re)inventeze resorturile ascunse ale neistovitului joc de-a literatura, pentru care zgomotul şi furia lumii şi insuportabila uşurătate a fantasmelor devin interşanjabile: „Poate că din lume n-au mai rămas decît un cîmp de nedesluşit, acoperit cu gunoaie, şi grădina suspendată de la palatul imperial al Marelui Han. Pleoapele noastre le separă, dar nu ştiu unde e înăuntru şi unde în afară.”

Nodurile şi semnele proiectate de Italo Calvino în Oraşele invizibile sînt dispuse geometric în complexa reţea din structura rizomatică a romanului. Ludicul numerologic este dublat de cel al simetriilor şi oglindirilor în cascadă (fiecare dintre cele nouă secţiuni ale romanului cuprinde cîte cinci oraşe, mai puţin prima şi ultima, care cuprind cîte zece), scriitura ia forma unui labirint cu multiple intrări şi ieşiri, în funcţie de traseul interpretativ ales. Oraşele invizibile a fost gîndit de Italo Calvino ca un amplu puzzle caleidoscopic, descentrat, alcătuit din cincizeci şi cinci de piese mobile, ce se cer reasamblate după fantezia cititorului, care poate să urmărească la fel de bine, precum în Şotronul lui Julio Cortázar, facila lectură liniară sau indicaţiile ce reordonează fragmentele într-un pattern invizibil. Într-o (re)lectură circulară – à la Matei Călinescu din A citi, a reciti – oraşele posibile ale lui Italo Calvino se reaşează în urzeala scriiturii, unite de firele invizibile ale unor coordonate ce le aglutinează în unsprezece zodii ficţionale sub care rafinatele arhitecturi urbane se înfiripează, se dilată sau se condensează, pentru a se estompa mai apoi în negurile imaginaţiei, lăsînd loc de evanescentă înflorire altor fantasme.

Primul semn este cel al memoriei, care modelează cele cinci cetăţi după liniile de forţă ale amintirii: în multicolora Diomira peregrinul retrăieşte o seară în care acesta a fost fericit, pe cînd Isidora este „cetatea visurilor lui”, în care poposeşte la bătrîneţe, cînd „dorinţele au şi devenit amintiri”. În vreme ce Maurilia din vechile cărţi poştale nu mai are nimic de-a face cu aşezarea ce poartă, întîmplător, acelaşi nume, Zaira îşi conţine istoria „aidoma liniilor din palmă”, oraşul „se impregnează ca un burete şi se dilată”, absorbind fiecare întîmplare ce se petrece între zidurile sale, geografia urbană reconfigurîndu-se în funcţie de subtilele „legături între măsurile spaţiului şi întîmplările trecutului”. Unele oraşe sînt în continuă mişcare, îşi schimbă necontenit înfăţişarea, eludînd orice fixare, pe cînd imobila şi imuabila Zora are darul „de a dăinui în memorie în cele mai mici detalii”, evaporîndu-se treptat de pe faţa pămîntului pentru a se reconstrui, abstractă, în mnemotehnicile înţelepţilor. Semn complementar memoriei, dorinţa magnetizează oraşele posibilului: Doroteea deschide mănunchiul de cărări dintre care călătorul nu poate să aleagă decît una singură, Anastasia, „oraş amăgitor”, îl împresoară pe vizitator cu toate dorinţele trăite simultan, pe cînd oraşul-capcană Zobeide îl prinde fără scăpare în labirintul de „străzi care se înfăşoară în ele însele ca într-un ghem”. Despina, „oraş de hotar între două deşerturi”, se dedublează, în funcţie de perspectiva din care este privit, metamorfozîndu-se într-o corabie fabuloasă pentru conducătorul caravanei, sătul de nisipul nesfîrşit al deşertului, respectiv într-o ispititoare cocoaşă a unei cămile pentru marinarul istovit de monotonia valurilor mării. Adoptînd o cu totul altă geometrie, dar concentrînd aceleaşi mecanisme ale iluziei, Fedora se multiplică necontenit, pe modelul mise en abyme, fiecare încăpere conţinînd cîte o sferă de sticlă cu modelul unei Fedore posibile, dar niciodată împlinite.

Multe dintre oraşele lui Italo Calvino se ascund după un paravan de ceaţă sau de cuvinte, rămînînd intangibile în spatele discursului ce, dincolo de spectaculoasele efecte trompe l’œil, rămîne inaderent la esenţa cetăţilor înfăţişate, întrucît „nu trebuie să confunzi niciodată oraşul cu discursul care îl descrie” sau cu numele pe care îl poartă. Echivoca Tamara, care îşi păstrează taina sub un „gros înveliş” de simboluri, „oraşul redundant”, Zirma, care repetă aceleaşi semne sau imprevizibila Zoe, în care orice poate să fie altceva, derutanta Olivia, unde „minciuna nu se află în discurs, ci în lucruri”, şi înşelătoarea Ipazia, cu limba ei necunoscută, imposibil de deprins şi înţeles, sînt dovada incontestabilă că „nu există limbaj fără amăgire”. Există o falie insurmontabilă nu doar între oraşe şi discursurile ce ar trebui să le oglindească fidel, ci şi între acestea şi numele care le sînt aleatoriu asociate. „Aglaura care creşte din numele Aglaura” nu se va plia niciodată peste cetatea „care creşte din pămînt”, prima Clarice, gloriosul „model al tuturor splendorilor”, nu va fi niciodată egalată de avatarurile ei, enigmatica Pirra va rămîne pe veci închisă „ca un pocal”, duala Leandra va însemna mereu altceva, pe cînd îndepărtata Irene va reveni mereu „sub alte nume” în căutările neobositului călător. Nici privirea nu este mai sigură decît vorba, reprezentările fiind adeseori înşelătoare şi contradictorii. Valdrada ascunde două cetăţi îngemănate într-un subtil joc secund, enantiomorfe, într-o simetrie inversă, „privindu-se mereu în ochi” fără să se iubească, pe cînd Zemrude de sus se suprapune peste cea de jos, însă nu sînt niciodată percepute simultan, tot aşa cum „oraşul de sticlă” şi cel de „tablă ruginită” care alcătuiesc bidimensionala Moriana sînt faţa şi reversul, niciodată concomitente, ale aceleiaşi file. Evaziva Fillide, dacă nu este luată prin surprindere, se sustrage privirilor, care par a „aluneca pe deasupra unei pagini albe”, iar aeriana Bauci este cocoţată pe catalige ce se pierd deasupra norilor, locuitorii ei contemplînd pămîntul „fascinaţi de propria absenţă”.

Plăsmuite prin dedublare, sub semnul ambiguităţii şi al paradoxului, oraşele lui Calvino polarizează cele două tentaţii complementare ale imaginarului, regăsite în cele două proiecţii ale Bersabeei, cea celestă şi cea infernală. Prima este propensiunea spre înalt, captată în proiectele urbane ce se doresc a fi o copie a unui plan ceresc, cartografiat în desenul geometric din covorul Eudosiei ori în harta Andriei, în planul în continuă construcţie în şantierul Tecla ori în cel ratat în monstruoasa Perinzia. Cealaltă este, în oglindă, coborîrea în infern, incursiunea în tărîmurile de jos ale morţii, la care sînt implicit conectate scena Melaniei, cu rolurile mereu redistribuite ca în Glossa eminesciană – „alte măşti, aceeaşi piesă…” – , chipurile răposaţilor ce prind din nou viaţă în Adelma, necropola de sub pămînt din Eusapia, oraşul subteran al Argiei şi cimitirul din Eudomia, cu clepsidra sa uriaşă ce face trecerea de la naştere spre nefiinţă.

Zvelte (supla Isaura, Zenobia cea suspendată, Armilla cea neterminată, Sofronia cea fixă şi cea provizorie, Octavia – oraşul pînză de păianjen, suspendată deasupra abisului) sau continue (mereu reînnoita Leonie, circulara Trude, densa Procopia, nesfîrşita Cecilia, rizomica Pentesilea, pentru care centrul şi periferia se confundă), proteice (nestatornica Eufemia, Cloe cea născută din fantasme, repetitiva Eutropia, încîlcita Ersilia, întortocheata Smeraldina) sau ascunse (Olinda care creşte în cercuri concentrice, Raissa cea tristă care îşi poartă neştiută geamăna fericită, Marozia ce cuprinde deopotrivă o urbe a şoarecelui şi una a rîndunicii, fabuloasa Teodora cu animalele ei imaginare, multiplele Berenice, „înfăşurate una într-alta, împreunate înghesuite încurcate”), oraşele posibile ale lui Italo Calvino multiplică fractalic geografiile multidimensionale ale imaginarului. Inteligenţa scăpărătoare şi fantezia debordantă împletesc pînza de păianjen a ficţiunii din Oraşele invizibile, în ochiurile căreia germinează sîmburii diafani ai poeziei, singura pavăză împotriva infernului cotidian: „Infernul celor în viaţă nu e ceva care va să vină; dacă infernul există, este cel care se află deja aici, infernul pe care îl locuim în toate zilele, pe care îl creăm stînd împreună. În două feluri poţi ocoli suferinţa asta. Primul le vine multora la-ndemînă: să accepţi infernul şi să devii parte din el, pînă ce nu-l mai vezi. Cel de-al doilea este riscant şi cere băgare de seamă şi necontenită învăţătură: să cauţi şi să ştii să recunoşti cine sau ce, în plin infern, nu e infern, şi să-l faci să dureze, şi să-i oferi spaţiu.”

Italo Calvino, Oraşele invizibile, Traducere din limba italiană şi postfaţă de Oana Boşca-Mălin, Editura ALLFA, Bucureşti, 2011, 152 p.

(sursa foto: brainpickings.org)