ALEPH citadin (I)

„În timp ce, la un semn de-al tău, sire, oraşul desăvîrşit îşi înalţă zidurile fără pată, eu adun scrumul altor oraşe posibile, care dispar ca să-i facă acestuia loc şi care nu vor mai putea fi reconstruite, nici amintite.” Răsfrîngeri distorsionate ale unui model ideal absent, nenumit şi inimaginabil, oraşele posibile ce prind cele mai năstruşnice forme în imaginaţia debordantă a scriitorului italian Italo Calvino par desprinse dintr-un atlas caleidoscopic şi jucăuş al locurilor fabuloase. Fără timp şi fără loc, proiectate în spaţiul diafan al minţii, urmărind totodată volutele fanteziei, cele cincizeci şi cinci de citadele imaginare cu îmbietoare nume feminine alcătuiesc coridoarele sinuoase ale labirintului romanesc pe care Italo Calvino l-a integrat cu abilitate şi subtilitate în romanul său din 1972, Oraşele invizibile. Seducătoare şi imprevizibile, oraşele pe care Marco Polo i le descrie cu voluptate melancolicului han mongol Kubilai prind formă prin amalgamarea unor frînturi disimulate ale memoriei, chipuri fugare ale dorinţei, spaime difuze şi căutări nelămurite. Concentrînd în două-trei paragrafe profilul fluid al fiecărui oraş, desprinzînd din zbor, dintr-o trăsătură de condei, pattern-ul ascuns care îi conferă farmec şi unicitate, Italo Calvino dă un vag impuls germinativ unor lumi in nuce, ce înmuguresc timid, incomplet, rămase suspendate în placenta imaginaţiei. Aparent haotice şi capricioase, spaţiile citadine ale lui Calvino au o geometrie precisă – neeuclidiană, e drept, amintind de straniile gravuri ale lui M. C. Escher ori de labirinturile circulare borgesiene. Jucîndu-se magistral cu simbolurile numerice, cu oglindirile şi simetriile, cu dedublările şi repetiţiile, rafinata arhitectură proiectată de Italo Calvino în planul ascuns al Oraşelor invizibile dobîndeşte o fascinantă alură fractală.

Oraşele invizibile ale lui Italo Calvino configurează un frapant „zodiac de fantasme ale minţii”, o hartă mentală a constelaţiilor subiective ale unor spaţii interioare, ale memoriei sau ale dorinţei, pendulînd cu supleţe între trecutul (ne)trăit, prezentul evanescent şi viitorul (im)posibil. Italo Calvino rescrie povestea întîlnirii, dincolo de orice barieră geografică, lingvistică ori culturală, dintre Marco Polo şi hanul mongol Kubilai, plonjînd mult mai adînc în pînzele freatice ale imaginarului decît îndrăznesc (ne)verosimilele impresii consemnate în controversatele memorii de călătorie ale aventurierului veneţian. Conglomeratele urbane luminoase sau infernale pe care Marco Polo le descrie, cu perseverenţa şi ingeniozitatea unei Şeherezade, cartografiază o hartă alternativă a înfloritorului imperiul mongol al lui Kubilai, în inima căruia luminatul han ghiceşte semnele viitoarei năruiri: „Doar în istorisirile lui Marco Polo reuşeşte Kubilai Han să discearnă, printre zidurile şi turlele menite să se prăbuşească, filigranul unui desen într-atît de fin, încît poate scăpa muşcăturii termitelor.” Firetul epic împleteşte rama romanescă, încastrînd şiragul de medalioane descriptiv-poetice dedicate celor cincizeci şi cinci de oraşe prin care Marco Polo îl poartă cu dezinvoltură pe mereu nemulţumitul han. Volutele discontinue ale ramei urmăresc, în salturi, dialogul improbabil dintre conducătorul adîncit în gînduri, în primejdia de a deveni o „emblemă a emblemelor”, efigie deşartă a unei ruine, şi vizionarul peregrin pentru care fiecare oraş este o transfigurare a Veneţiei pierdute, într-o multiplicare geometrică, de nerecunoscut, a variantelor ei virtuale. Modelul labirintic al Serenisimei va fi centrul gravitaţional al călătoriei interioare întreprinse de Marco Polo, „oraşul iniţial” de care se va îndepărta treptat, apropiindu-se încet de punctul terminus al unei cetăţi triste, fără nume, care cunoaşte doar plecări şi pentru care nu există întoarceri. Permutaţiile călătoriei circulare a lui Marco Polo sînt recunoscute de Kubilai Han în mişcările atent calculate şi, cu toate acestea, imprevizibile, ale jocului de şah. Germenii vieţii şi ai morţii sînt încastraţi în tabla de şah ce alternează lemnul de abanos cu cel de paltin şi îmbină nodul unui mugur îngheţat şi cuibul unei larve de omidă. Împletind cu subtilitate naşterea şi disoluţia unor lumi de hîrtie, descrierile lui Marco Polo invită la contemplarea unor „peisaje esenţializate”, care ascund, fractalic, „un sistem coerent şi armonios dedesubtul infinitelor diformităţi şi discordanţe”, dar care pot, în aceeaşi măsură, să constituie firave „învelişuri iluzorii” în miezul cărora sălăşluieşte „nimicul”: „Marele Han încerca să se lase absorbit de joc: dar îi scăpa sensul jocului. La sfîrşitul unei partide se cîştigă sau se pierde: dar ce? Care este adevărata miză?”

Exerciţiul de imaginaţie din Oraşele invizibile ar putea fi un elevat joc mental cu coordonatele continuumului spaţio-temporal, construind un borgesian aleph citadin, care să subsumeze toate peisajele urbane din trecut, prezent şi viitor. Misteriosul atlas al lui Kubilai Han conservă în chihlimbarul amintirii cetăţile dispărute din vechime, transpune strălucirea efemeră a unor oraşe în plină înflorire, ghiceşte existenţa unor nuclee urbane ascunse, precum încă nedescoperitele Cuzco ori Mexico, ori prefigurează metropole virtuale, ce vor prinde forma unui Amsterdam, New York sau Los Angeles. Oraşele se suprapun, în palimpsest, pe planşele atlasului-minune al lui Kubilai Han, imaginea căderii Troiei se topeşte în cea de peste veacuri a asediului Constantinopolului, pentru ca din amalgamul celor două oraşe îngemănate dincolo de spaţiu şi de timp să prindă contur profilul straniu al unui al treilea, care „ar putea să se cheme San Francisco şi să întindă poduri extrem de lungi şi uşoare peste Poarta de Aur şi peste golf, să cocoaţe pe străzi, toate în pantă, tramvaie pe şine cu cremalieră, înflorind în chip de capitală a Pacificului peste un mileniu.” Pe de altă parte, sub chipul diafan al ispititoarei Anastasia, în cărţile poştale ale Mauriliei, în geometria concentrică a Olindei ori în cea circulară a Ceciliei, dincolo de păienjenişul de canale al Smeraldinei sau de craterele de gunoi ce sufocă Leonia nu stă ascuns în travesti nici un oraş real şi recognoscibil. Fiecare cetate a lui Calvino vorbeşte despre toate oraşele şi despre nici unul, este o arhitectură redusă la esenţă, care are (in)consistenţa viselor, construită însă pe un riguros schelet matematic, nu prin acumulare de fragmente eterogene, ci prin excluderea elementelor ce „se adună fără un fir care să le unească, fără o regulă internă, fără o perspectivă, un discurs.” Oraşele alese de Calvino din infinitatea de variante potenţiale trebuie „să crească în uşurătate” şi să se aşeze într-o hartă secretă, alcătuind nervurile, în filigran, ale unui delicat, discret şi derutant fractal: „Oraşele, ca şi visele, sînt construite din dorinţe şi temeri, chiar dacă firul discursului lor este secret, regulile lor, absurde, perspectivele, înşelătoare, iar fiecare lucru ascunde un altul.” Însă, dincolo de ambiguităţile unei „călătorii în memorie” şi de rafinamentele unui diafan joc cu mărgele de sticlă, miza invizibilă a incursiunii lui Italo Calvino în limburile alunecoase ale imaginarului este încercarea de a capta o pulsaţie cît de firavă din ritmurile vitale ale oraşelor în fluxul sinuos al ficţiunii: „Nu trecătoarele neguri ale amintirii, nici uscata transparenţă, ci mirosul de pîrlit al vieţilor arse care acoperă ca o scoarţă oraşul, buretele umflat de materie vitală care nu mai curge, aglomerarea de trecut prezent viitor care blochează existenţele calcifiate în iluzia mişcării: asta găseai la sfîrşitul călătoriei.”

Italo Calvino, Oraşele invizibile, Traducere din limba italiană şi postfaţă de Oana Boşca-Mălin, Editura ALLFA, Bucureşti, 2011, 152 p.

(sursa foto: vulcanostatale.it)