Vai, ţi-ai amputat sufletul!

Carmen Firan: Este religia singura cale spre divinitate?

Ştefania Magidson: Crescând între români ortodocşi, cu un bunic din partea mamei preot şi arhidiacon şi o bunică din partea tatălui foarte pioasă, locuind apoi pentru opt ani între mormoni în Salt Lake City şi având prieteni apropiaţi printre ei, alăturându-mă prin căsătorie unei familii evreieşti din Los Angeles, studiind budismul şi hinduismul de-a lungul anilor şi practicând yoga şi meditaţia, călătorind în multe colţuri ale lumii şi intrând în contact cu diverse culturi, am dezvoltat un respect profund pentru toate religiile şi am devenit conştientă că nu există doar o singură cale. Mai mult, citesc continuu şi caut cu interes să am dialoguri cu prieteni creştini, musulmani, practicanţi ai kabalei şi sufismului, pentru a descoperi care sunt punţile şi numitorii comuni între religii, şi de fapt nu numai în religie, dar şi în alte căi care duc spre acel loc suprem unde adesea se ajunge şi prin revelaţiile avute în meditaţie, în plimbări în natură, în actul de a crea sau de a descoperi. Şi astfel studiul şi experienţa m-au îndreptat spre încredinţarea că acea esenţă eterică este firul ce leagă toate aceste căi care ne pot duce mai aproape de matricea divină. Însă nu este garantat că prin intermediul unei religii putem ajunge la divin, capcanele fiind dogmele şi fanatismul. Pentru a picta o imagine şi mai puternică acestor concepţii, să ne imaginăm că trebuie să parcurgem o călătorie din Los Angeles la New York. Pentru a ne îndeplini misiunea, putem lua avionul, conduce maşina, merge cu autocarul, bicicleta, poate chiar cu balonul sau pe jos. Mulţi oameni se ceartă pe metoda cu care cred ei că e mai bine să ajungă la destinaţie, insistând că a lor este calea adevărată, în loc să îşi amintească de adevărata intenţie: aceea de a ajunge la New York. Aşa şi cu destinaţia Divinul. M-am abţinut întotdeauna să spun că o religie ar fi superioară alteia, simt că e aceeaşi întrebare ca atunci când rogi o mamă să îţi explice pe care dintre copiii ei îi iubeşte mai mult.

CF: Avem nevoie de intermediari în relaţia noastră cu divinitatea? Te-a marcat vreo întâmplare petrecută în vreun lăcaş sfânt?

ŞM: Îmi amintesc o întâmplare care a avut loc în februarie 2009. Eram la Suceava, unde de aproximativ patru ani Fundaţia Blue Heron pe care o conduc sponsoriza şi susţinea moral zeci de tineri orfani care urmau facultatea. Aveam un parteneriat cu o organizaţie neguvernamentală condusă de o directoare foarte dinamică, o persoană activă nu doar în viaţa fizică, dar şi în cea spirituală, şi care ne-a sugerat, mie şi directoarei programului de mentorat care călătorea cu mine din Statele Unite, să vizităm “cea mai veche biserică din Suceava”, unde, a spus ea, “aproape orice rugăciune e îndeplinită”. Fiind mare amatoare de miracole, am plecat, înainte de întâlnirea cu bursierii, la Biserica Sfântul Gheorghe din Suceava (cunoscută sub numele de biserica Mirăuţi, construită în secolul al XIV-lea). Am ajuns acolo într-o după-amiază ploioasă. Ni s-a spus imediat că felul în care avea să ni se îndeplinească “miracolul” era de a scrie numele celor dragi pe o foaie de hârtie şi a înmâna această listă, împreună cu o donaţie de bani, unui călugar. Era puţin diferit de ce îmi imaginasem, dar cum eram într-un loc sfânt, mi-am spus “de ce nu?” şi am scris numele celor dragi din familia mea, incluzând la sfârşit şi toţi bursierii fundaţiei Blue Heron. Am fost prima cu lista pregătită şi m-am îndreptat cu o bancnotă de douăzeci de dolari spre călugărul care stătea într-un fel de alcov al bisericii, primind acatistele credincioşilor. Mi-a venit rândul, i-am înmânat lista, dar el mi-a dat repede să înţeleg că ceva nu era în regulă. Tânărul călugăr, cam de 34-35 de ani, pe măsură ce citea numele scrise de mine a început să se înroşească, apoi s-a încruntat, apoi a răsuflat, însă nu uşurat, ci cumva adânc şi tulburat, şi a început să mă întrebe ”Cutare, cutare şi cutare (toate nume englezeşti) cine sunt?” Cu toate că era o întrebare firească, am ştiut că ceva nu era bine în interiorul lui, că nu se afla pe acea axa interioară unde ne simţim stăpâni pe noi, în apele noastre, şi mi s-a transmis şi mie acel sentiment apăsător de nelinişte. I-am răspuns, cu mare efort de a păstra un ton firesc: “Soţul, fiii, nepoţii, rudele mele”. “Mda, şi unde locuiesc ei?” “Majoritatea locuiesc în America.” Din acel punct am înteles unde se îndrepta interogatoriul lui, şi am simţit că începe să se învârtească bisericuţa cu mine. Şi el părea să simtă acelaşi lucru, dar a continuat cu întrebările: ”Sunteţi căsătorită religios?” “Da.” Se înroşeşte si mai mult. “Cu un român?”. “Nu”. Aerul tot mai înăbuşitor şi igrasia interiorului nerenovat începeau parcă să mă înece. “Şi cine a oficiat căsătoria dumneavoastră?” “Un rabin budist”, şi în momentul acela face un gest de prăbuşire interioară înregistrat de capul şi de corpul lui, atât de puternic, încât a trebuit să mă uit la tavanul bisericii să mă asigur că o parte nu căzuse pe el… Dar şi-a revenit, îndeajuns pentru a-mi spune: “Vai, ţi-ai amputat sufletul!”, cuvinte care m-au readus înapoi în simţurile mele şi i-am răspuns: “M-am căsătorit cu soţul meu nu pentru religia lui, ci pentru cine este el ca om”, după care am rostit imediat înăuntrul meu “Iartă-l, Doamne, că nu ştie ce spune!”, numai ca să aud ieşind din gura lui exact aceleaşi cuvinte: “Iart-o, Doamne, că nu ştie ce rosteşte”. Mi-am revenit şi am adăugat: “Înainte să moară, bunicul meu care a fost preot român ortodox, profesor la seminar şi arhidiacon,” (aici ochii lui s-au mărit din cale-afară, iar roşeaţa din obraji a început să-şi schimbe nuanţele) “şi care a ştiut că eram logodită cu un bărbat care nu era român creştin ortodox, mi-a făcut o ceremonie frumoasă, privată, în care ne-a binecuvântat”, i-am spus senină, încurajată de amintirea de mult uitată în cutele prăfuite ale memoriei. A respirat adânc, şi supărat, şi-a ridicat ochii spre cer “atunci el va duce jumătate din povara păcatului tău acolo sus”. I-am mai spus: “Am sentimentul că deja aţi răspândit multă energie negativă, daţi-mi, vă rog, lista înapoi. Puteţi păstra banii care vin de la soţul meu”. Mi-a returnat lista, a reţinut bancnota, şi eu m-am retras într-o strană a bisericii unde m-am rugat direct celui de sus, încredinţată încă o dată că nu avem neapărat nevoie de intermediari…

A doua zi mă aflam la Iaşi, pentru o întâlnire cu alţi bursieri din program. Încă afectată de cele întâmplate în biserica Mirăuţi, am decis să ies la o mică plimbare, înainte de întâlnirea cu studenţii. Am pornit în căutarea unor anticariate unde în trecut mai găsisem mici comori, şi iesind din unul din ele, am dat de o librărie cu vitrină ispititoare. Prima carte pe care mi-au căzut ochii a fost „Despre omul frumos” a lui Dan Puric, proaspăt publicată, şi amintindu-mi că îi citisem cu ani în urmă un articol care îmi mersese la inimă, am cumpărat imediat cartea. În aceeaşi seară, dupa întâlnirea cu bursierii, m-am instalat comod în patul modest al Institutului Ecumenic din Iaşi (unde mă cazez în fiecare an), şi am deschis cartea cu nerăbdare. Aveam nevoie să mă refac. Am început să citesc, dar, în foarte puţin timp, sentimentul anticipat de bine a dispărut. Cumva, vocea canalizată de acel călugăr era prezentă iar în paginile cărţii acestui actor, pantomim, dar şi apologist ortodox. Mi-au revenit în minte vocile auzite la apologiştii mormoni, apoi la cei musulmani… aceeaşi credinţă că singura cale adevărată este cea văzută de ei, o cale pe care o susţin, o apără cu citate sau referinţe la documente valabile, întemeiate, “istorice”, adesea “secrete”, singurele “adevărate” şi cu multă trudă descoperite şi păstrate. Numai pentru ei, se pare, cele mai înalte niveluri ale eterului sunt rezervate, ca un fel de club exclusivist. Problema este, însă, cui aparţine acest club? Cărei religii? M-am gândit cum anumite religii se potrivesc anumitor culturi, ţări, şi ramân la părerea că pentru mulţi ele sunt căile cele mai bine definite pentru cultura respectivă, şi reprezintă calea prin care caută divinitatea. Însă când apar dogma şi fanatismul, nu trebuie să ne uităm decât la istorie, chiar la cea contemporană, pentru a ne crea o idee despre cât de negative pot fi rezultatele mersului pe astfel de căi… Ce s-a întâmplat în 11 Septembrie 2001 este doar una dintre dovezi…

Pentru aproape doi ani am decis să nu împărtăşesc cu soţul meu ce se întâmplase în acea biserică. Mi-am spus, “şi-aşa nu a venit decât o singură dată în România, de ce să îi stric părerea despre ţară, despre poporul român?” Trist era însă că aveam încă în mine gustul amar a ceea ce se întâmplase, şi, într-o bună zi, simţind că am dus povara prea mult de una singură, i-am povestit. Mă aşteptam la reacţii adânci, triste, asemeni sentimentelor pe care am încercat să le vindec de-a lungul acestor doi ani. El însă a râs şi mi-a spus “e doar un om simplu, cu nişte vederi închise, de ce-ai pus aşa ceva la inimă?” Şi imediat mi-a revenit în minte comentariul unei bune prietene educate la Princeton, originară din Etiopia. O întrebasem dacă s-a simţit vreodată judecată de oamneii din jur pe baza culorii pielii ei? Şi ea mi-a răspuns râzând “ei sunt cei care au o lecţie de învăţat, o cale interioară de parcurs. “

CF: Se spune că într-o “minune cerească” există atâta miracol, câtă autosugestie. Crezi în miracolul rugăciunii?

ŞM: În general, da. Dar de mică, chiar înainte să-mi fi spus cineva, începusem să adaug la sfârşitul oricărei rugăciuni, “dacă e spre binele nostru”. Am amintiri clare de când aveam 14 ani şi mergeam de una singură la biserica de pe strada Maiakovski din Braşov, să mă rog ca familia mea să primească aprobarea de a veni în America. Pe cât eram însă de dornică să mi se îndeplinească rugăciunea, pe atât de mult eram conştientă că nu mă puteam ruga orbeşte, pentru că, mă gândeam eu la vârsta aceea , “dacă avionul va avea probleme de motor când vom fi în aer, deasupra oceanului?…” Mai târziu, când îmi făceam masteratul în psihologie spirituală, am învăţat să adaug la sfârşitul unei rugăciuni “for the highest good of all concerned”, motivul fiind existenţa unei ordini superioare, care ne afectează nu numai pe noi, ci întreaga lume. Fiind mici şi incapabili să avem această perspectivă panoramică, ne trebuie suficientă umilinţă să ne putem ruga în aşa fel încât rugăciunea să ne fie primită în armonia macrocosmosului.

CF: Şi dacă rugăciunea nu ne e ascultată?

ŞM: Atunci când se produce sfârşitul unei ere, al unei vieţi, sau atunci când nu e menit să se întâmple ceva, să ni se deschidă o uşă sau să ni se îndeplinească o dorinţă, aşa e să fie, şi trebuie să ştim să acceptăm aceste lucruri şi să credem într-o ordine mai mare, chiar dacă din perspectiva noastră, nu o putem vedea. Mulţi yogini spun că numai jumătate din lume e logică, restul e bazată pe credinţă.

CF: Este rugăciunea (sau meditaţia) făcută la nevoie, din suferinţă sau din spaimă, mai puternică decât ritualul zilnic? Ajunge divinitatea să fie impresionată de disperarea noastră?

ŞM: Sper să nu sune vulgar, dar câteodată mă gândesc la rugăciune şi ca la un cont bancar. E frumos să depunem în fiecare zi câte puţin, pentru ca la nevoie să avem mai multe resurse. E important să trimitem conştient, cu regularitate, lumină celor dragi nouă. Aşa cum am învăţat de la înţelepţi, eu încep prin a trimite lumină persoanelor şi situaţiilor de la care am neînţelegeri sau suferinţe (aşa numiţilor “duşmani”) şi după aceea trec la cei dragi mie. Pe de altă parte, se spune că nimic nu e mai puternic decât rugăciunea unui părinte sau a unui bunic. Mi-o amintesc şi azi pe bunica mea care se ruga pentru sora mea şi pentru mine. Ne spunea că se roagă pentru tot viitorul nostru, astfel ca atunci când nu va mai fi cu noi, să continuăm să fim călăuzite de lumină… Şi eu si Ana-Maria am trecut prin foarte multe în viaţă, dar ne-am simţit întotdeauna protejate şi câteodată chiar şi îndrumate de acele fiinţe de lumină, acele spirite luminoase, acea echipă de îngeri pe care ea ne-a clădit-o când eram mici, odată cu zestrea de plăpumi de mătase şi cearșafuri cu monograme…De zestre s-a ales praful; lumina şi protecţia au continuat şi au rămas vii până în ziua de azi.

(va urma)

Dialogul precedent poate fi citit aici – O cale de întoarcere.

(sursa foto: filedelumina.ro)