Un Horoscop al Emigranților (II)

Emigraţia – Reformulare şi duplicitate

E adevărat că ne naştem o singură dată cu un singur cod genetic. Nu e mai puţin adevărat că majoritatea emigranţilor pretind însă că odată dezrădăcinaţi din pământul natal, s-au născut în ţara de adopţie a doua oară. Într-o altă cultură, într-o altă limbă şi într-un spaţiu nou cu tradiţii şi sisteme de valori diferite. Dacă bagajul genetic rămâne acelaşi, traiectoria existenţială a emigrantului se schimbă inevitabil. După cum altul va fi orizontul de aşteptare, va avea ambiţii şi oportunităţi noi, va intra într-o societate diferită la care trebuie să se adapteze, va avea alte speranţe dar şi alte anxietăţi, neexperimentate în viaţa dinainte, va fi aruncat în apă adâncă şi va învăţa să înoate singur, expus curenţilor şi furtunilor unui mediu necunoscut pentru care nu şi-a dezvoltat încă sisteme de apărare.

Emigrantul suferă transformări care îl afectează la toate nivelele şi uneori se vorbeşte despre el ca despre un “alt om”, cu un “alt destin”. Metamorfoza ţine atât de dezrădăcinare, cât şi de presiunea de a încolţi şi a se reformula într-un pământ străin. Unii nu vor reîncolţi însă niciodată, rădăcinile lor vor rămâne suspendate. Emigrând, se poate spune că unii îşi urmează soarta, alţii şi-o înfruntă sau şi-o provoacă, forţându-şi uneori limitele, dar oricum ar fi, toţi suferă o schimbare de destin şi odată cu ea şi viitorul le va arăta altfel.

În ţara de adopţie, emigrantul este un străin. Cuvântul străin are semnificaţii puternice în toate limbile şi conotaţii complexe. În limba engleză se traduce prin foreigner dar şi prin stranger, derivat de la strange, care înseamnă ciudat. Un străin care nu e cetăţean american se mai numeşte în termeni oficiali alien, adică extraterestru. Emigrantul este extra-terestrul care îşi alege un pământ nou pe care să se aşeze. El se reinventează din mers. Este străinul-ciudat care se naşte din el însuşi într-un anume moment al vieţii. O naştere simbolică, şi de cele mai multe ori nu mai puţin dureroasă decât cea biologică, petrecută însă conştient, la o anumită vârstă.

Dacă existenţa ar putea fi definită printr-o moleculă care îşi conţine deopotrivă naşterea şi moartea, cei ce se nasc de două ori şi mor o singură dată să aibă două existenţe? Iar două existenţe să implice un destin scindat ori chiar două destine? Emigrantul pare să intre în această ecuaţie forţată, deşi de multe ori îi va rămâne câte un deget pe dinafară.

Există o cultură a emigraţiei recognoscibilă în toate epocile şi în toate spaţiile geografice, după cum sunt şi diferenţe fundamentale între emigranţi în funcţie de locul de unde vin, de motivaţie şi moment istoric, de aspiraţie, apartenenţă socială, religioasă sau de educaţie. Cultura emigraţiei este una a rupturii şi a unui nou început cu toate consecinţele care vin de aici: anxietăţi, nesiguranţă, uneori furie şi ostilitate, alteori bravadă şi suprimarea nostalgiilor. Spaimele emigranţilor vin în general din dileme identitare şi de adaptabilitate. Ei au nevoie să dovedească cine sunt şi ce pot acolo unde nu-i cunoaşte nimeni, să stârnească admiraţie în ţara natală şi să fie recunoscuţi şi apreciaţi în cea de adopţie.

Unii trăiesc la început teama de a nu fi acceptaţi, de a nu reuşi pe măsura aşteptărilor celorlalţi, mai ales ale celor din spaţiul de origine, teama de a nu dezamăgi, vina de a-şi fi părăsit ţara natală, sau frica de a fi rejectat sau de a eşua în ţara adoptivă. Alţii experimentează alt tip de anxietăţi, de la teama de a nu sărăci şi a reintra în vechiul destin, la cea de a le fi vânate diferenţele, accentul, obiceiurile, religia sau superstiţiile. De aceea vor încerca să nu iasă în evidenţă şi se vor simţi mai în siguranţă în comunităţile lor etnice.

Emigranţii intelectuali dimpotrivă, vor să atragă atenţia. Ei trăiesc un dublu complex, de inferioritate faţă de băştinaşi, care se mişcă natural în mediul lor, cuplat cu unul de superioritate, bazat pe educaţie şi bagaj cultural, care le dau distincţie şi pentru care se aşteaptă să fie respectaţi şi admiraţi. E adevărat însă că intelectualii şi artiştii care nu reuşesc pe măsura aşteptărilor în emigraţie au frustrări mai mari şi mai dureroase.

Democraţiile vestice dezvoltate au răsplătit dintodeauna performanţa şi excepţionalismul şi au oferit condiţii optime profesioniştilor din orice domeniu, de la cel ştiinţific sau artistic la cel sportiv, celor de orice etnie, şi exilaţilor din orice sistem politic. Au aspirat valori şi le-au recompensat pe măsură, din dorinţa de a-şi clădi un potenţial uman de vârf. There is no free lunch in America, se spune. În ultimă instanţă, forţa unei societăţi este dată şi de această acumulare de valori internaţionale care dau la rândul lor înapoi ţării de adopţie performanţe şi unicitate.

Cultura emigrantului presupune în acelaşi timp şi schimbări de mentalitate, activarea sau dezvoltarea unor trăsături specifice aşa numitei schimbări de destin, încercarea de a-şi înăbuşi obiceiuri neprofitabile, ca lipsă de acţiune, lene sau inerţie, şi de a-şi accentua calităţi utile şi necesare aventurii sale: curaj, hotărâre, seriozitate, ambiţie, sacrificiu. Iar uneori, odată cu ele, la unii poate apărea şi un alt spectru psihologic: alienare, oportunism, parvenitism, aroganţă, avariţie, egoism, invidie pentru băştinaşi, ori pentru emigranţi ca şi el, dar care au reuşit mai repede sau mai bine. .Putem vorbi şi de o nevroză a emigrantului creată de presiunea şi stresul de a se reformula într-un spaţiu nou, dar şi de simptomele dislocării culturale, de sentimente alienante de izolare ori de singurătate.

Emigrantul este un înstrăinat care oscilează între a-şi reconstrui identitatea şi regăsi cuibul etnic pe de o parte, iar pe de altă parte de a încerca să se adapteze salvându-şi pe cât posibil tradiţiile şi paternul cultural. El este străinul cu două identități şi, într-un fel, va rămâne toată viaţa scindat între ele. La început străin în ţara de adopţie, în cele din urmă descoperindu-se străin chiar în ţara sa natală unde va fi oscila între a fi un turist informat sau un localnic fără loc. În psihologia emigrantului, alienarea, sau înstrăinarea, stau mereu la pândă.

Uneori emigrantul îşi mută ghettoul cu el, alteori practică o chirurgie pe viu, forţând adaptarea. Unii emigranţi visează să fie asimilaţi cât mai repede, îşi camuflează specificităţi şi au orgoliul de a fi trataţi ca “egali” cu preţul depersonalizării ori al pierderii identităţii. Alţii, dimpotrivă, opun rezistenţă la orice formă de asimilare, îşi salvează diferenţele culturale şi încearcă să se impună şi să fie acceptaţi aşa cum sunt. Cultura emigrantului este una a scindării şi pendulării între cele două lumi cărora le aparţine deopotrivă, dar totuşi niciuneia pe deplin. Unii îşi transformă înstrăinarea în însingurare, înfruntând pe cont propriu forme de adaptare, alţii se înstrăinează în propria lor comunitatea etnică de valorile ţării în care au emigrat.

America este cel mai bun exemplu de amalgam al culturilor de emigraţie, unele sedimentate în generaţii, altele mereu noi. Şi este locul în care acest amalgam are coerenţă şi unitate, în ciuda stridenţelor izolate, şi cu toate dramele emigranţilor veniţi mai devreme sau mai târziu, care cu timpul se vor fi aplatizat şi oarecum uniformizat într-un spaţiu care, la modul ideal, îşi trage forţa din energiile lor proaspete.