Timpul nu trece

De-a lungul vieţii am avut diverse reprezentări ale timpului. În copilărie îl asociam unui șarpe leneș strecurat pe sub uşă. Până pe la zece ani l-am măsurat în cireşul din faţa casei care, mi s-a spus, a fost plantat în anul în care m-am născut, apoi într-o fustă galbenă de poliester de sub care picioarele îmi ieşeau din ce în ce mai lungi şi nesigure, mai târziu într-un ibric albastru din care în fiecare an mai sărea câte puţin din smalţ și coada i s-a ars până n-a mai rămas nimic din el. După o vreme nu l-am mai putut măsura, iar şarpele a fost înlocuit cu un fir alb subţire, ţiuitor care îmi trecea prin urechi. Era vârsta la care timpul se confunda cu ţârâitul apăsător al liniştii. Liniştea era dureroasă, însemna neîntâmplare, iar eu voiam agitaţie, aventură, exuberanță. Când era linişte, timpul înțepenea în carapacea monotonă și rigidă a singurătății. Poate de aceea nu mi-a plăcut niciodată să trăiesc în zone liniştite. La ţară, când mă duceam la bunici, după câteva zile intram în panică din cauza nopţilor negre şi liniştite în care se auzeau doar greierii, câte un lătrat răguşit de câine sau un cântat ştrangulat de cocoş. Nici la munte nu mi-a plăcut niciodată, în acele staţiuni unde părinţii se duceau „la ape minerale” și unde se moțâia pe bănci la soare. Odihna subția timpul și îl golea. Eram complet dependentă de forfotă, aglomeraţie, asfalt încins, claxoane, voci, zgomote. În anii în care am locuit în Manhattan, am fost fericită. Totul vuia fără încetare, ziua şi noaptea; timpul rostogolea cu repeziciune sunete și lumini ca pe un glob de aer strălucitor explodând energie pe trotuare. Acum văd timpul ca pe o femeie languroasă, leneşă, întinsă pe o canapea vişinie. Lângă ea un câine negru tăcut. O draperie umflată mereu de vântul din spate flutură peste umerii ei. Sunetele nu mai par să aibă valoare. Doar o senzaţie de frig. Acum timpul e un amant capricios pe care mă tot străduiesc să-l seduc. Ştiu că mă va trăda cu altă femeie, cu altă vârstă, se va strecura pe sub alte uşi, acelaşi la nesfârşit, în timp ce obiectele se vor degrada, vor putrezi, vor fi înlocuite de alte obiecte care vor avea alţi stăpâni.

***

Timpul e un tunel prin care te poţi plimba înainte şi înapoi. Intrăm în viaţă printr-un tunel de întuneric şi ieşim din ea printr-unul de lumină. În fiecare secundă trăim deopotrivă în trecut, în viitor şi în prezent. Aşa se face că visele nu au nimic premonitoriu, ci sunt doar reprezentări, frânturi, imagini figurative sau simbolice ale sufletului care trece în sus şi în jos prin tunel. Nu e niciun miracol în prevestirea viitorului de către clarvăzători. Viitorul coexistă odată cu amintirile, poate fi în acelaşi timp văzut, intuit sau rememorat.

Daca ai putea să te uiţi la propria viaţă de la început până la sfârşit, ea ar avea forma unui ou. Viaţa nu are lungime, ci rotunjime, se înfăşoară în jurul sufletului până când ţesutul îi va ceda. Dimensiunea temporală a dat peste cap puterea noastră de a înţelege realitatea. Ea face posibilă orice năzdrăvănie, de la lumi paralele la civilizaţii simultane. Am putea atunci trăi de o infinitate de ori, într-o infinitate de forme, de spaţii? Pentru a pune capăt haosului, convenţiile matematice, filosofia şi religiile intervin cu propriul lor sistem de măsură inventat pe puterea noastră de percepere, înţelept limitată de creator spre a putea păstra o ordine finită într-un câmp infinit. Trăim doar de atâtea ori, ne reîntrupăm doar până când revenirea nu mai aduce nimic nou, până când sufletul hălăduind prin univers ajunge să înveţe cât are nevoie pentru a găsi drumul înapoi. Ultima Călătorie în spaţiile de energie superioare nu mai reciclează spiritul ci îl înghite, îl diluează în cosmosul amorf.

***

Într-un jurnal de adolescenţă eram adepta teoriei proiecţiilor. Nu ţin minte dacă citisem undeva sau inventasem asta. Tot ce se întâmplă pe pământ nu ar fi decât proiecţia unei lumi care există în altă parte, într-un conglomerat complex de forme de viaţă. Moartea ne-ar duce atunci înapoi la matricea originară, astfel că nu mai are valoare dimensiunea temporală, ci spaţialitatea. Conform acestei teorii, am face parte dintr-un experiment. Ca toate teoriile, nu era decât o încercare de a înfrânge teama de a nu şti unde ne ducem, de ce suntem aici, aşa cum suntem, şi ce se vrea de la noi, sfârşită doar în amplificarea spaimei de a ne crede parte dintr-un proces codificat al cărui mister este bine păstrat de cea mai neiertătoare instanță: timpul.

***

Mai veche obsesie, trecerea revine în fiecare zi cu intensităţi diferite, mereu altfel şi din altă direcţie. E ca şi cum ai sta într-un fotoliu care de-odată începe să alunece uşor pe apă, fără ca tu să te poţi opune, fără să poţi coborî din el sau măcar schimba sensul alunecării. Copilăria e timpul siguranţei şi stabilităţii, în care a doua zi găseşti obiectele exact aşa cum şi unde le-ai lăsat. Mai târziu în viaţa noastră lucrurile încep să aibă o mişcare interioară, o revoltă a lor, o degradare cât să indice trecerea noastră şi persistenţa obiectelor care ne-au găzduit forma. În copilărie lăsai seara un măr pe masă şi dimineaţa îl găseai nemişcat acolo. Acum, pândim obiectele bănuindu-le că şi-ar schimba locul sau forma. Chiar dacă găsim mărul în acelaşi loc, el e alterat deja de proiecţia noastră interioară; cu fiecare noapte distanţa dintre noi şi măr se mai măreşte câte puţin. Târziu, nu vom mai ajunge cu mâna nimic, timpul se va lăfăi între noi şi obiecte, despărțindu-ne pentru totdeauna de lumea materială. Propria noastră proiecţie ne va înghiţi atunci umbra.

Și totuși, timpul nu trece. Egal cu el însuși, același, noi trecem prin timp.

(sursa foto: elviraioana.wordpress.com)